Catehism



Sorin Sabou

sorinsabou.com




© Sorin Sabou, 2008
sorinsabou.com



Fraților mei din Brașov și din Chicago
la care am avut cinstea să le fiu păstor



Cuprins

1. Introducere

2. Cum devine cineva creștin?
2.1 Ce face pe cineva creştin?
2.1.1. Elementul distinctiv al creştinismului
2.1.2. Rolul celor crezute în a deveni creştin
2.1.3. Trăirea creştină
2.2. Înţelegerea convertirii
2.2.1 Pocăinţa (schimbarea minții)
2.2.2 Credinţa (în persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos)
2.2.3 Lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt (regenerare, naştere din nou)
2.2.4 Mărturisirea lui Cristos ca Domn
2.2.5 Botezul

3. Coordonate esenţiale ale credinţei creştine
3.1. Credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
3.1.1 Introducere la învăţătura despre Sfânta Treime
3.1.2 Tatăl
3.1.3 Fiul
3.1.4 Duhul Sfânt
3.2 Elemente distinctiv baptiste
3.2.1 Autoritatea şi suficienţa Scripturilor
3.2.2 Botezul credinţei
3.2.3 Preoţia tuturor credincioşilor
3.2.4 Libertatea religiei şi separarea Bisericii de stat

4. Coordonatele esențiale ale trăirii creștine
4.1 Standarde morale: Predica de pe munte
4.2 Viața personală: credincioșie față de Sfintele Scripturi
4.3 Viața în biserică
4.3.1 Cina Domnului
4.3.2 Slujirea în biserică
4.3.3 Conducerea în biserică

5. Bibliografie de referinţă în limba română


1. Introducere



Această introducere este este un răspuns scurt la două întrebări importante în legătură cu catehismul: ce este? şi care este rolul lui în viaţa Bisericii?
Catehismul este un sistem de învăţătură situat între proclamarea evangheliei celor necredincioşi şi zidirea în credinţă a celor care sînt membri în Biserică (κατηχεω).
Din perspectiva scrierilor catehetice vechi, catehismul avea rolul de a păstra curăţia învăţăturii creştine, structura lui fiind dată de simbolul credinţei. Rolul catehismului era oferit de contextul botezului; cu ajutorul lui, candidatul pentru botez primea instruirea doctrinară, ritualică şi spirituală necesară pentru a fi botezat şi astfel primit în Biserică.
Perioada de timp alocată pentru catehism varia în funcţie de contextul prin care trecea Biserica: Hipolit (sec. al III-lea) vorbeşte de o perioadă de trei ani, iar în sec. al-IV-lea, odată cu încetarea persecuţiilor şi oficializarea creştinismului, catehismul dura, în apus, şase săptămîni, iar în răsărit, opt; candidaţii pentru botez se întîlneau zilnic (cu excepţia zilelor de sîmbătă şi duminică) pentru instruire timp de trei ore. Primele cinci săptămîni erau destinate explicării Scripturii, apoi alte două săptămîni pentru explicarea crezului, care urma să fie recitat de către fiecare candidat în parte. În ultima săptămînă se explicau botezul şi Cina Domnului. În perioada Reformei catehismul era organizat oarecum diferit şi avea o altă durată: Catehismul scris de Luther are cinci capitole importante, fiecare în parte fiind reluat şi discutat: Cele zece porunci, crezul, rugăciunea Tatăl nostru, botezul, Cina Domnului; Catehismul heidelbergian (reformat) se întinde pe durata a 52 de duminici şi acoperă următoarea tematică: starea rea a omului, răscumpărarea omului, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Sfîntul Duh, sfintele taine, sfîntul botez, sfînta Cină, recunoştinţă, rugăciune.
Din această prezentare succintă se poate observa că elementul comun în perioada patristică şi a Reformei este dat de explicarea Scripturii (Decalogul, Tatăl nostru), a Crezului apostolic, a botezului şi a Cinei Domnului. Această observaţie ne este de ajutor nouă atunci cînd construim structura unui material pentru studiile catehetice.
În bisericile noastre baptiste catehismul este în strînsă legătură cu actul botezului, care constituie şi momentul intrării ca membru în biserică. Astfel, el se adresează acelor persoane care au răspuns evangheliei şi care urmează să fie primite ca membri în biserica locală. Cu ajutorul catehismului căutăm să ne asigurăm că aceste persoane au înţeles evanghelia şi au început să experimenteze viaţa cea nouă; se urmăreşte clarificarea şi consolidarea credinţei şi trăirii creştine.
După cum s-a arătat mai sus, de-a lungul istoriei Bisericii au existat elemente constante în alcătuirea unui catehism; pe lîngă acestea, noi, astăzi, ar trebui să clarificăm şi elementele distinctiv baptiste ale credinţei creştine: autoritatea şi suficienţa Scripturilor, preoţia tuturor credincioşilor, separarea Bisericii de Stat, botezul credinţei. Creativitatea şi eficienţa sînt de dorit în procesul de catehizare a noilor convertiţi. Catehismul care urmează este rezultatul slujirii în biserică, a interacțiunii și asimilării de materiale și idei de la diferiți păstori și teologi; el nu pretinde originalitate, ci dorește să fie un ghid credincios pentru creștin la începutul vieții sale de credință.
Propunerea noastră pentru o structură a catehismului este următoarea:

Cum devine cineva creştin?
Ce face pe cineva creştin / ce este creştinismul?
Înţelegerea convertirii: pocăinţa, credinţa, lucrarea înnoitoare a Duhului, mărturisirea lui Isus Cristos ca Domn, botezul
Coordonate esenţiale ale credinţei creştine
Credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt
Elemente distinctiv baptiste
Coordonate esenţiale ale trăirii creştine
Standarde morale: Predica de pe Munte
Viaţă personală: credincioşie faţă de Sfintele Scripturi
Viaţa in biserică
Cina Domnului
Slujirea în biserică
Conducerea în biserică



2. Cum devine cineva creștin?




2.1 Ce face pe cineva creştin?


Identitatea creştină este dată de Isus Cristos aşa cum acesta este crezut şi trăit în viaţa personală a creștinului și în viața comunitară a bisericii.

2.1.1. Elementul distinctiv al creştinismului

Ceea ce distinge creştinismul de alte religii şi de alte curente umaniste este Cristos însuşi; Cristos care este identic cu Isus cel real al istoriei (Efeseni 4.10).
Apostolul Pavel sintetizează acest fapt în felul următor: vreau să știu între voi doar pe Isus Cristos şi pe el răstignit (1 Corinteni 2.2); el este conţinutul evangheliei, iar credincioşii comemorează suferinţele sale, moartea şi viaţa cea nouă. Crucea este simbolul real şi central al creştinismului.
Apostolul Ioan sintetizează acest fapt în felul următor citând cuvintele lui Cristos: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14.6). Acestea sînt ilustrate prin următoarele imagini: el este pîinea vieţii (Ioan 6.35), lumina lumii (Ioan 9.5), uşa (Ioan 10.9), adevărata viţă (Ioan 15.1), păstorul cel bun (Ioan 10.11).
Ceea ce face pe cineva creştin este viaţa trăită pe criteriul şi în duhul acestui Cristos.

2.1.2. Rolul celor crezute în a deveni creştin

Credinţa creştină nu este o credinţă oarbă: ştie ce crede şi mărturiseşte ceea ce cunoaşte; noi nu vorbim despre actul credinţei fără conţinutul credinţei. Credinţa creştină este o credinţă în relaţie cu credinţa unei comunităţi istorice. La un stadiu foarte timpuriu, cei care credeau în Cristos au exprimat afirmaţii comune ale credinţei. Aceste afirmaţii abreviază şi recapitulează elementele decisive şi pot fi memorate cu uşurinţă.
În Noul Testament identificăm următoarele afirmări scurte ale celor crezute:
- Isus Cristos este Domnul (1 Corinteni 12.3; Romani 10.9).
- Pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un Domn: Isus Cristos, prin care sînt toate lucrurile şi prin el şi noi (1 Corinteni 8.6).
- Harul Domnului Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfînt (2 Corinteni 13.13).
- Botezaţi-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt (Matei 28.19).
- V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor (1Corinteni 15.3).
- Evanghelia lui Dumnezeu… priveşte pe Fiul său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, şi în ce priveşte Duhul sfinţeniei dovedit că este Fiul lui Dumnezeu în putere prin învierea morţilor; Isus Cristos Domnul nostru (Romani 1.3-4).
Miezul acestor afirmări ale credinţei îl constituie crucea şi învierea lui Cristos. Aceste mărturisiri nu erau legi de doctrină, ci ele erau exprimări libere ale credinţei în comunitate.
Ceea ce este important e să-l urmezi pe Cristos; lucrul important nu era să zici Doamne, Doamne, ci să faci voia Tatălui din ceruri (Matei 7.21).

2.1.3. Trăirea creştină

În creștinism Isus este persoana normativă; conceptul cheie în NT pentru trăirea creştină este cel de a fi ucenic al lui Cristos. Ucenicia creştină este direcţionată spre această persoană, nu doar spre învăţătura sa, ci şi spre viaţa, moartea şi învierea sa. Isus este învăţător şi model şi mai mult decît atît el, în persoana sa, este întruparea vie şi normativă a cauzei sale. Înţelegem ucenicia ca pe o intrare în relaţie cu el, ca pe un ataşament personal permanent şi luarea de hotărâri în viaţă ţinînd seama de el. Tot mesajul creştin ţinteşte înspre o nouă atitudine faţă de viaţă, o conştienţă schimbată fundamental, un alt sistem de valori, o regândire radicală şi o convertire a întregii persoane.


2.2. Înţelegerea convertirii


Experimentarea de către om a mântuirii câştigate de Isus Cristos prin moartea, învierea, și înălțarea sa este un eveniment de o importanţă fundamentală. Înţelegerea acestuia este scopul acestei secţiuni. Investigarea se face prin identificarea acelor afirmaţii din Noul Testament în care se spune că omul ajunge să primească mântuirea. În urma unei astfel de căutări putem spune că întoarcerea la Dumnezeu sau convertirea este, o experienţă complexă care are cîteva elemente principale: pocăinţa, credinţa, lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt, mărturisirea lui Cristos ca Domn, și botezul. Despre fiecare din acestea, în Noul Testament, se spune că aduc viaţa, iertarea, mântuirea.

2.2.1 Pocăinţa (schimbarea minții)

Textele de bază care arată legătura dintre pocăință și mântuire, viață și iertare sunt următoarele:
Fapte 3.19: Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremuri de învioarare.
Fapte 11.18: Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţa ca să aibă viaţa.
2 Corinteni 7.10: Într-adevăr când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată.
2 Petru 3.9: Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.
Noţiunea biblică a pocăinţei se referă la o întoarcere radicală de la orice ne împiedică să ne dăruim cu toată inima lui Dumnezeu aceasta ducând la dragoste şi ascultare.

Mărturia Vechiului Testament cu privire la pocăință
Cu câteva excepţii (Iona 3.10; Isaia 19.22) pocăinţa este asociată cu poporul lui Dumnezeu. Verbul „a se întoarce“ trebuie înţeles în contextul legământului lui Dumnezeu cu Israel (Daniel 9.3-14; 2 Cronici 7.14a, 17-18; Neemia 1.5-7). Această întoarcere presupune faptul că ei au ajuns necredincioşi, l-au respins pe Dumnezeul cu care erau în legământ (Deuteronom 4.23; 11.16; 1 Samuel 15.11; 1 Împărați 9.6; 2 Cronici 7.19,22; Psalmi 51.4; Ieremia 11.10; 34.13-16). Ca urmarea a păcatelor poporului Dumnezeu este prezentat ca întorcându-se de la ei, aducând blestemele din legâmânt (Deuteronom 4.15-28; 30.15-20; Daniel 9.11-14). Aceste blesteme sunt intenţionate să aducă din nou poporul la pocăinţă. (Deuteronom 4.29-30; 1 Împărați 8.33, 48). Astfel, Dumnezeu iniţiază pocăinţa, atât prin chemarea ca poporul să-şi aducă aminte de binecuvântările legământului, cât şi prin blestemele acestuia.
Pocăinţa implică astfel, o întoarcere de la aceste fapte şi atitudini care sunt împotriva lui Dumnezeu. (1 Samuel 7.3; Ieremia 4.1 Ezechiel 14.6). Pocăinţa include mărturisirea păcatelor, acompaniate de plâns şi regret (Ioel 2.12-13; Ieremia 3.13). Comportamentul care rezultă din adevărata pocăinţă este dragostea, curăţia, şi ascultarea din inimă (Deuteronom 30.6, 8, 10). Dumnezeu dă iertarea păcatelor şi restaurarea relaţiei de legământ deteriorate (Deuteronom 4.30-31; 2 Cronici 7.13-16; Psalmi 51.7-12; Isaia 55.7; Ieremia 15.19-21; 32.37-41).

Mărturia Noului Testament cu privire la pocăință
Ioan Botezătorul şi Isus repetă chemarea la pocăinţă pe care o găsim în VT. În NT scopul acestei chemări devine universală când biserica ajunge la neamuri. Toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu (Romani 3.9-18) şi astfel toţi au nevoie să se întoarcă de la păcatele lor (Romani 2.5-10; 2 Corinteni 12.21) la Dumnezeu (1 Tesaloniceni 1.9; Fapte 14.15; 15.19; 1 Petru 2.25). Cuvintele folosite exprimă o reorientare completă a persoanei (μετανοεω, μετανοια), deşi este folosit şi verbul επιστρεφω care înseamnă „a se întoarce“. Ca şi în VT Dumnezeu este iniţiatorul pocăinţei atât prin ameninţarea judecăţii, cât şi prin darul harului său (2 Timotei 2.24-25).
Isus şi Ioan Botezătorul proclamă nevoia de pocăinţă în lumina judecăţii viitoare asociată cu venirea împărăţiei (Luca 3.7, 9, 17; 13.1-5; Matei 11.20-24; 12.39-42) - doar cei care s-au întors de la căile lor rele vor fi iertaţi (Luca 3.3; 7.47-50; 19.9; Marcu 1.4; 9.45). Alte chemări similare la pocăinţa de păcat pot fi găsite în NT şi sunt adesea asociate cu ameninţarea judecăţii (Fapte 3.19-26; 8.20-24; 14.15; 17.30-31; Apocalipsa 2.5, 16; 3.3; 9.20-21; 16.9-11).
Isus adesea spune că bunătatea lui Dumnezeu este motivul pentru pocăinţă. Odată cu el s-a inaugurat împărăţia lui Dumnezeu (Matei 12.28; 13.24-30, 33; Marcu 4.26-32), şi puterea salvatoare a fost mijlocită prin lucrarea sa şi a eliberat pe oameni din robia lui Satan (Matei 12.29). Cerinţa lui Isus vine şi accentuează harul lui Dumnezeu. El a venit să-i caute pe cei pierduţi (Luca 19.10; 15.4.32; Marcu 2.17). Astfel, bucuria şi sărbătoarea sunt asociate cu pocăinţa în învăţătura lui Isus, subliniind harul ca şi context (Matei 13.44; 22.1-10; Luca 5.27-29; 19.6, 8). De asemenenea avem și plâns şi părere de rău (Luca 7.37-50; 15.17-20; 18.13-14).

2.2.2 Credinţa (în persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos)

Textele de bază care arată legătura dintre credință și mântuire sunt următoarele:
Efeseni 2.8-9: Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
Fapte 16.31: Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.
Ce este credinţa?
- Evrei 11.1 (încredere neclintită în ceea ce speri / încredinţare puternică despre lucrurile pe care nu le vezi)
Rolul credinţei în convertire: Rom. 10.9-10.
- lucrarea lui Dumnezeu în Isus Cristos: învierea sa din morţi
- calitatea credinţei: din inimă (sincer, total).
Necesitatea credinţei
- limbajul folosit de Isus Cristos în Evanghelii: „credinţa ta te-a mântuit (te-a făcut bine/vindecat)“ (Matei 9.22, 29; Marcu 10.52; Luca 8.48, 18.42).
- la fel şi în Fapte (9.42, 10.43, 16.31, 20.21).
- Pavel a lucrat în acelaşi fel procamând necesitatea credinţei (Romani 4.5, 10.10, Galateni 2.16, Efeseni 8-9).
Marturia NT arată spre credinţă ca răspunsul la evanghelie pe care trebuie să-l aibă omul pentru a avea parte de mântuire. Conţinutul celor crezute este dat de lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu în Fiul său Isus Cristos (Romani 1.16-17, 3.22, 26, Galateni 2.16, Fil. 3.9).
În NT avem o relaţie intimă şi complexă între credinţă şi Isus Cristos. Isus este obiectul credinţei oamenilor (Romani 3.22, 26, Galateni 2.16, 20, Filipeni 3.9, Efeseni 3.12). Isus Cristos este de asemenea întruparea/personificarea acestei credinţe (Galateni 3.23-25, 1 Timotei 1.14, 2 Timotei 1.13, Apocalipsa 1.5, 14.12, 19.11). Astfel Cristos constituie condiţia necesară şi suficientă a credinţei creştine (Fapte 3.16, Evrei 12.2, 2 Petru 1.1). Doar pentru că Isus Cristos a făcut totul credinţa păcătosului este posibilă şi poate fi un răspuns salvator dat lui Dumnezeu.
Creștinul trebuie să privească ţintă la Isus, pionierul şi cel care perfecţionează credinţa (Evrei 12.2).

2.2.3 Lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt (regenerare, naştere din nou)

Textele de bază care arată legătura dintre lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt și mântuire sunt următoarele:
Tit 3.5: El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea lui, prin spălarea naşterii din nou, şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.
Ioan 3.5: Isus i-a răspuns: Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
Isus s-a așteptat ca Nicodim să înțeleagă semnificația nașterii din nou pe baza faptului că el era un învățător al poporului Israel (Ioan 3.7, 10). Nașterea din nou este o cerință necesară pentru intrarea în împărăția lui Dumnezeu, și acest lucru este aplicat și unui om de statura lui Nicodim. Dacă Nicodim, cu conoașterea sa, cu darurile sale, cu poziția și integritatea sa nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu pe baza poziției sale și a faptelor sale, ce speranță este pentru noi ceilalți? Este nevoie de o transfomare radicală, comparabilă cu nașterea fizică, nu doar a unei părți din noi, ci în întregime.
A fi născut din apă și din Duh trebuie înțeles ținând seama de trei factori. 1. Această expresie este o expresie paralelă cu expresia „de sus” (Ioan 3.3); aceasta arată că avem de a face cu o singură naștere. 2. Prepoziția care guvernează atât „apa”, cât și „Duhul” (din apă și Duh) ne arată că trebuie să vedem această exprese în mod unitar. 3 Isus îl mustră pe Nicodim că nu înțelege aceste lucruri, el fiind un învățător al lui Israel. Aceasta ne spune că găsim înțelesul la ceea ce spune Isus căutând în VT. În această privință textul cel mai important este cel din Ezechiel 36.25-27 unde apa și Duhul sunt împreună și duc la curățire și la schimbarea inimii pentru ca oamenii să asculte de Dumnezeu. A fi născut din apă și Duh descrie un nou început, o nouă naștere care curăță și reînnoiește. Așa cum Duhul lui Dumnezeu vine și suflă în valea oaselor uscate (Ezechiel 37) și ele sunt aduse la viață, tot așa poporul lui Dumnezeu vine la viață; ei își au originea, nu în hotărârea vreunui om, nici în dorința vreunui om, ci ei sunt născuți din Dumnezeu (Ioan 1.13).

2.2.4 Mărturisirea lui Cristos ca Domn

Textele de bază în care avem întronarea lui Cristos a Domn în viața omului și mântuirea sunt următoarele:
Romani 10.9: Dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit.
Romani 10.13: Fiindcă oricine va chema numele Domnului va fi mântuit.
Convertirea omului la creştinism implică şi o schimbare de domnie (Coloseni 1.13-14).
Mărturisirea lui Cristos ca Domn este făcută cu ajutorul Duhului Sfânt (1 Corinteni 12.3). În Romani 10.9 această proclamare este legată de credinţa în învierea lui Cristos care este un eveniment ce iniţiază convingerea că lui Cristos i s-a dat o glorie cerească unică. Învierea sa este văzută ca baza şi demonstraţia înălţării sale. Experimentarea salvării cere această intrare personală sub o nouă domnie.
Filipeni 2.9-11: proclamarea prezentă de către cei credincioşi a lui Cristos ca Domn este văzută aici ca o anticipare şi prefigurare a proclamării viitoare a lui Cristos ca Domn. Conotaţiile pe care le are acest nume sunt cele ale statutului, şi onoarei pe care o are Dumnezeu. De asemenea în v. 11 avem o completare care are rolul unei precizări teologice mai precise: Isus are numele divin de „Domn“, dar acesta îi este dat „spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.“
Din felul în care este folosit titlul de Domn în NT înţelegem mai bine ariile în care se aşteaptă de la cei credincioşi să-l asculte.
Trăirea creştină. Romani 14.1-12: atunci când sunt diferenţe în ce priveşte mâncarea şi sărbătorile creştinii nu trebuie să se judece unii pe alţii. Totalitatea existenţei creştine trebuie să fie „pentru Domnul“ căruia ei îi aparţin (14.9).
În 1 Corinteni 6.13-7.40 se vorbeşte despre o serie de probleme legate de sexualitate. Pentru că trupul este al Domnului (6.13), Domnul dispune de el. Domnul defineşte domeniul existenţei celui credincios.
În 1 Tesaloniceni 1.6 cei din Tesalonic sunt felicitaţi pentru că au urmat exemplul echipei de lucru a lui Pavel şi a Domnului atunci când au ascultat de evanghlie în ciuda necazurilor.
A doua venire. Acea zi este identificată ca „ziua Domnului“ (1 Tesaloniceni 5.2), iar revenirea sa este văzută ca revenirea Domnului (1 Tesaloniceni 4.15-17; 5.2,23). „Domnul este aproape“ (Fililipeni 4.5).
Acest statut al lui Isus Cristos ajunge imediat un mod de adresare; aceasta duce la o familiaritate care ajunge sa fie exprimată în diferite moduri: „Isus Cristos Domnul nostru“ (Romani 1.4; 5.21), „Domnul nostru Isus Cristos“ (Romani 5.1,11; 16.20; Galateni 6.18), „Cristos Isus Domnul nostru“ (Romani 6.23; 1 Corinteni 15.31), „Domnul Isus Cristos“ (2 Corinteni 13.13), şi „Domnul Isus“ (Romani 14.14; 1 Corinteni 11.23). Aceste formulări apar în special la începutul sau la sfârşitul unei epistole şi arată spre modul obişnuit de raportare al creştinilor la Isus; el este Stăpânul! Această familiaritate merge până acolo încât este suficient să se spună „Domnul“ şi toţi ştiu la cine se referă Pavel (Romani 14.6, 8; 16.2, 8, 11, 12, 13; 1 Corinteni 3.5; 4.4-5). El este cel de care trebuie să ascultăm şi a fost desemnat de Dumnezeu să realizeze răscumpărarea oamenilor şi în ziua de pe urmă să îi judece. Autoritatea de a-şi exercita domnia i-a fost dată ca urmare a morţii şi învierii sale (Romani 14.9). „Cristos Isus, Domnul meu“ (Filipeni 3.8).

2.2.5 Botezul

1 Petru 3.21: Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci este mărturia unui cuget bun înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Cristos din morţi.
Galateni 3.27: Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos.
Origini. Spălări ceremoniale iudaice? Ritualurile de purificare de la Qumram? Botezul prozeliţilor? Botezul lui Ioan? Botezul lui Ioan ca şi antecedentul imediat al botezului creştin. Avem o legătură directă prin botezarea lui Isus de către Ioan; unii dintre ucenicii lui Isus au fost mai intii ucenici ai lui Ioan (Ioan 1.35-42). Dacă este o legătură intre acestea două care este sensul primului? Botezul lui Ioan a avut două semnificaţii: a) un botez al pocainţei, un act prin care cel botezat işi exprima pocăinţa (Marcu 1.4; Luca 3.3 Fapte 13.23). Acesta ajută la cristalizarea pocăinţei şi o aduce la exprimare. Astfel acesta este un mijloc de exprimare a pocăinţei care duce la iertatea păcatelor. b) un botez pregătitor pentru lucrarea Celui care vine (Matei 3.11; Luca 3.16). Aceasta va fi o lucrare a judecăţii, a focului a indurării şi a salvării (Matei 3.10-12). Botezul in Duh şi in foc - metaforă ioanină pentru vaiurile mesianice (distruge şi curăţă).
Botezarea lui Isus de către Ioan. A devenit altceva botezul lui Ioan atunci cind Isus a fost cel botezat? a) a mai fost acesta un botez al pocăinţei? De ce a ales Isus să fie botezat de Ioan? A devenit astfel un ucenic al lui Ioan? A făcut aceasta in legătură cu apropiata venire a impărăţiei? A făcut-o ca o dedicare pentru lucrarea la care credea că a fost chemat? Răspunsul nu e clar; Putem spune doar că acesta trebuie să fi fost o expresie a alegerii lui Isus a unei anumite căi. Aceasta nu era foarte diferită de botezul pocăinţei lui Ioan. b) mai era acesta un botez pregătitor? Duhul a venit şi nu a fost parte componentă a botezului, acesta fiind deja terminat (ieşea din apă...) cind Duhul a coborit. Duhul ia fost dat lui Isus ca răspuns la dedicarea sa exprimată prin botez. Astfel chiar in cazul lui Isus botezul a fost incă in esenţă pregătitor faţă de lucrarea escatologică a Duhului.
Botezul in creştinismul timpuriu. Botezul a fost parte integrantă a creştinismului de la inceput. Isus cel inviat le dă această poruncă (Matei 28.19). Botezul primilor creştini are o semnificaţie cu patru dimensiuni. a) botezul era o expresie a pocăinţei şi credinţei. Există această legătură strinsă intre pocăinţă, credinţă şi botez (Fapte 2.38, 41; 8.12, 33; 18.8; 19.2). 1 Petru 3.21, lucrul care e cel mai aproape de o definiţie a botezului, defineşte botezul creştin ca „mărturia unui cuget bun.“ Botezul a slujit ca un pas al dedicării de la care nu mai este drum inapoi şi fără de care ei rămineau nededicaţi. b) botezul reţinea aspectul pregătitor, fiind escatologic in orientare (Fapte 3.19-21; Evrei 6.1-2; 1 Tesaloniceni 1.9). Aceste doua dimensiuni arată că botezul creştin era derivat direct din botezul lui Ioan. c) botezul creştin a fost administrat in numele lui Isus (Fapte 2.38; 8.16; 10.48; 19.58). Folosirea acestei expresii insemna fie că cel care boteza s-a văzut ca acţionind ca reprezentant al lui Isus cel înălţat (3.6, 16; 4.10 cu 9.34), fie că cel botezat şi-a văzut botezul ca un act al dedicării în ucenicia lui Isus (1 Cor 1.12-16). Formula triadică este o expresie mai largă a acestei exprimări mai simple „în numele lui Isus.“ d) botezul a slujit ca un ritual de iniţiere în comunitatea creştină locală. Aceasta exprima dedicarea celui botezat faţă de adunarea ucenicilor lui Isus, însemnind o rupere a legăturii cu vechiul mod de viaţă şi asumindu-şi o posibilă ostracizare socială şi persecuţie. Pe de altă parte împreună cu punerea mâinilor exprima acceptarea de către comunitate a convertitului (10.47)
Relaţia dintre botez şi darul Duhului. Botezul este mijlocul primirii Duhului? Cu siguranţă nu este adevărat că primii creştini au înţeles botezul creştin ca botez în Duhul. Nicăieri în Fapte nu se poate spune că Duhul a fost dat în, cu sau prin botez (Fapte 2.4: Duhul ca iniţiere decisivă a „zilelor din urmă“; 38; 8.12-17: botezul este insuficient fără Duhul; 10.44-48: Duhul este decisiv, iar botezul serveşte ca recunoaşterea de către oameni a acceptării divine; 18.25: Apolo are Duhul, astfel botezul lui Ioan e suficient; 19.5: Duhul lipseşte, deci tot procesul trebuie reluat), cu alte cuvinte botezul nu a slujit ca un canal acţiunii lui Dumnezeu, acesta fiind rolul Duhului. Botezul creştin a rămas în primul rând expresia acţiunii omului (pocăinţa/credinţa) îndreptată spre Dumnezeu, iar Duhul a fost recunoscut ca expresia acţiunii lui Dumnezeu spre om.
A se vedea diversitatea formei şi tiparului în convertire-iniţire in cartea Fapte - botez înainte de Duhul, Duhul înainte de botez, Duhul fără botez, botezul urmat de punerea mâinilor. În Fapte vedem adaptarea bisericilor primare şi a ritualului în conformitate cu manifestarea lui Dumnezeu prin Duhul.
Botezul in bisericile creştine eleniste care nu au fost intemeiate de Pavel. Dacă biserica din Corint e una tipică pentru creştinismul elenist atunci acesta a îmbrăţişat unele perspective asupra botezului foarte diferite de cele pe care le-am schiţat deja. Din 1.10-17 e clar că botezul e un catalizator al despărţirilor din biserică. Partidele s-au format pe baza a cine le-a botezat (1.12-15). Probabil mulţi dintre corinteni au crezut că botezul crează o legătură mistică intre cel ce botează şi cel botezat. Pavel li se adresează ca şi unor membri ai comunităţii creştine. Pe măsură ce ne mişcăm in afara sferei influenţate moştenirea lui Ioan Botezătorul diversitatea gindirii in legătură cu botezul creşte apreciabil.
Botezul in teologia lui Pavel. A susţinut Pavel o perspectivă magică aspra botezului? In ce aspecte au fost influenţate perspectivele sale de religiile misterelor? Mulţi spun că Pavel a fost influenţat astfel: a) perspectiva sa asupra botezului ca moarte şi ingropare cu Cristos arată o influenţă a cultelor zeului care moare şi învie; b) Expresia lui Pavel „botezat în Cristos“ descrie ce realizează botezul, pentru că botezul „în Cristos“ este o formulă prescurtată a formulei „în numele lui Cristos,“ care în mod sigur descrie actul botezului; c) metaforele spălării, îndeosebi cele din Efeseni 5.26; Tit 3.5 atribuie actului ritual o reînnoire şi curăţire spirituală.
a) Cu siguranţă că Pavel leagă botezul de moartea lui Cristos în Romani 6.4 şi în Coloseni 2.12. Dar în Romani 6.4 el leagă botezul doar de idea de moarte şi nu şi de cea de înviere, care e un eveniment viitor (6.5). Imersiunea de la botez simbolizând îngroparea cu Cristos, dar ieşirea din apă nu simbolizează învierea cu Cristos. De asemenea în Coloseni 2.12 botezul e legat de îngropare. Astfel, Pavel nu vede botezul ca moarte şi înviere în unire cu Cristos (iniţiere într-un cult al misterelor), ci mai degrabă ca simbolizind moartea şi îngroparea. Aceasta arată spre o influenţă majoră din partea lui Isus ca a vorbit despre moartea lui ca despre un botez (Mc 10.38; Lc 12.50); Pavel vorbeşte despre botez ca un mijloc prin care se ia parte în acea moarte. Botezul simbolizind îngroparea exprimă dorinţa celui care se botează de a se identifica cu Isus în moartea sa. b) „Botezat în Cristos“ nu trebuie luată ca o prescurtare a formulei mai lungi „botezat în numele lui Cristos.“ Aceasta din urmă este o referire la actul botezului. Formula „în numele“ înseamnă „faţă de,“ „pentru (el)“ întărind sugestia că botezul a fost văzut ca o acţiune prin care cel botezat se dă pe sine pentru a fi ucenicul celui numit. (vezi 1 Corinteni 1.12-15). Expresia „botezat în Cristos“ e mai bine înţeleasă ca o metaforă şi nu ca o descriere a unui ritual. Romani 6.3-5 ne trimite la folosirea metaforică de către Isus a verbului „a boteza“ în relaţie cu moartea (Galateni 3.27 metafora botezului şi imbrăcarea de haine; 1 Corinteni 12.13 metafora botezului şi ploaia; Rom 6.3-5 a botezului şi îngroparea şi răstignirea). Ideea morţii cu Cristos nu este ancorată în nici un fel de botez. Aceasta se vede in modul in care Pavel foloseşte în alte părţi această idee unde aceasta este independentă de botez (2 Corinteni 4.10; Galateni 2.19; 6.14; Filipeni 3.10). Metafora botezului e potrivită pentru convertire pentru că ea simbolizează bine ingroparea şi pentru că botezul în sine ca ritual al iniţierii şi exprimare a dedicării ocupă un loc important în evenimentul convertirii-iniţierii. c) Metaforele „curăţirii“ nu întăresc ideea influenţei religiilor misterelor asupra gândirii pauline despre botez. Efeseni 5.25-27 este dominat de portretizarea bisericii ca mireasa lui Cristos; parte a acestei metafore avem baia miresei, care în acest caz reprezintă curăţirea şi reînnoirea relizate de cuvântul proclamat (Fapte 15.9; 1 Corinteni 6.11; Tit 2.14; Evrei 9.14; 10.22). Chiar Tit 3.5 pare să lege „spălarea de...înnoirea Duhului Sfint“ (relaţie explicativă). d) Pavel nu a dat botezului rolul pe care circumcizia l-a avut in Iudaismul din vremea sa. Pavel argumentează împotriva unui ritualism fără realitate, dar nu în favoarea unui realism cu realitate, ci mai degrabă în favoarea realităţii insăşi. Realitatea experimentării Duhului în vieţile cititorilor săi (Romani 5.5; 2 Corinteni 1.21; Efeseni 1.13). Nu botezul a inlocuit vechiul act din Israel, ci circumcizia inimii (Romani 2.28; 2 Corinteni 3.6; Filipeni 3.3; Coloseni 2.11).
Botezul copiilor mici. Acesta nu are nici un sprijin in teologia botezului pe care vreun autor din NT a exprimat-o. În creştinismul primar botezul era văzut ca un mijloc al exprimării credinţei şi dedicării celui iniţiat. Conceptul de solidaritate familială este folosit adesea pentru a găsi sprijin pentru această idee în NT. Copilul unui părinte credincios stă în cercul credinţei părintelui (1 Corinteni 7.14). Întrebarea reală e dacă botezul creştin este exprimarea potrivită a acestui statut în familia credinţei sau dacă botezul este mijlocul prin care copii de azi sunt aduşi la Isus pentru a fi binecuvântaţi. Botezul întregii case din Fapte 16.15, 33, 18.8, 1 Corinteni 1.16 poate oferi un astfel de precedent. Dar e departe de a fi sigur că acele case aveau copii mici: era căsătorită Lidia? (16.15); toţi s-au bucurat in miez de noapte (16.34); toţi au crezut (18.8); toţi au slujit (1 Cor 16.15).
Dacă botezul este exprimarea credinţei celui ce se botează el trebuie păstrat pentru momentul în care el poate sluji la arătarea propriei dedicări a acelui copil. Acestă practică nu afectează în nici un fel statutul copilului unui părinte credincios în cercul credinţei.
Așadar, înţelegând semnificaţia botezului pe baza Scripturilor ca fiind împlinirea unei porunci date de Domnul Isus Cristos (Matei 28.20) şi ca o expresie publică a unei realităţi interioare a lucrării harului mântuitor a lui Dumnezeu (Romani 6.3-4), a îngropării şi învierii împreună cu Cristos prin credinţă în puterea lui Dumnezeu (Coloseni 2.12) şi ca o mărturie a unui cuget bun înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3.21) în bisericile baptiste se practică numai botezul prin imersiune a persoanei care crede. Cu alte cuvinte noi vedem botezul ca un act al ascultării şi ca un eveniment simbolic. Ideea credinţei arată că noi administrăm botezul persoanelor care au experimentat întoarcerea la Dumnezeu, credinţa în Isus Cristos, lucrarea înnoitoare a Duhului şi îl mărturisesc pe Cristos ca Domn. De aceea nu practicăm botezul copiilor mici.

Aceste cinci elemente care alcătuiesc experiența convertirii apar în diferite combinaţii:
- credinţa şi botezul: Galateni 3.25-27; Coloseni 2.12.
- credinţa şi lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt: Galateni 3.2; Galateni 3.14; Efeseni 1.13.
- botezul şi lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt: Tit 3.5.
- credinţa şi mărturisirea lui Cristos ca Domn: Romani 10.9.
- botezul şi mărturisirea lui Cristos ca Domn: Fapte 22.16.
- credinţa şi pocăinţa: Marcu 1.15; Fapte 20.21.
- pocăinţa, botezul şi lucrarea înnoitoare a Duhului: Fapte 2.38; Fapte 11.15-18.
- credinţa, botezul, lucrarea înnoitoare a Duhului şi pocăinţa: Fapte 19.2-6.

Pe baza acestor texte putem spune că toate cele cinci elemente trebuie presupuse a fi considerate prezente chiar dacă este menţionat doar unul, două, trei, sau patru dintre acestea, pentru că nu putem vorbi despre o întoarcere la Dumnezeu cu adevărat dacă vorbim doar despre credinţă fără pocăinţă, sau pocăinţă fără credinţă şi naştere din nou, sau mărturisirea lui Cristos ca Domn fără pocăinţă. În ce priveşte botezul îl vedem ca fiind parte integrantă a experienţei normale a convertirii (avem cazuri excepţionale ca cel al tâlharului de pe cruce), fiind semnul vizibil al experimentării mântuirii. Nu avem exemple de persoane în Noul Testament care s-au pocăit, au crezut şi au refuzat să fie botezate.


3. Coordonate esenţiale ale credinţei creştine



3.1. Credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt


3.1.1 Introducere la învăţătura despre Sfânta Treime

Învăţătura creştină despre Dumnezeu impune o mărturisire a Sfintei Treimi. Din descoperirea de sine a lui Dumnezeu prin care El însuşi ne arată viaţa sa divină ne dăm seama că înţelegerea lui Dumnezeu nu poate fi una a unui monoteism simplu, absolut şi nediferenţiat. Această descoperire de sine a lui Dumnezeu este focalizată în Fiul său Isus Cristos, în persoana şi lucrarea sa. Adevărul acestei învăţături pătrunde în toată credinţa şi trăirea creştină. Odată cu învierea lui Isus Cristos din morţi şi cu revărsarea şi locuirea în credincioşi a Duhului Sfânt este nevoie de o explicaţie a felului în care îl vedem pe şi credem în singurul Dumnezeu adevărat.
Lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu este cea care ne oferă contextul necesar pentru a zări, într-o oarecare măsură, măreţia lui Dumnezeu. Isus Cristos mărturiseşte pe Dumnezeu în felul următor: Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn (Marcu 11.29). Temelia învăţăturii creştine despre Dumnezeu ne este dată de felul în care acest Dumnezeu al lui Israel a lucrat mântuirea oamenilor prin venirea lui Isus Cristos şi prin darea Duhului Sfânt. Conturul învăţăturii creştine despre Dumnezeu ne este oferit de următoarele observaţii: 1) faptul că Noul Testament foloseşte termenul Dumnezeu în legătură cu Isus Cristos (Ioan 1.1, 20.28; Romani 9.5; Tit 2.13) nu anulează distincţia dintre Dumnezeu Tatăl şi Domnul Isus Cristos, Fiul lui; deşi cei doi sunt una (Ioan 10.30); 2) cei doi (Tatăl şi Fiul) sunt cunoscuţi în relaţie unul cu celălalt (vezi Ioan 17; Luca 10.22); astfel noţiunea de Tată este înţeleasă pornind de la învăţătura şi lucrarea lui Isus Cristos, iar noţiunea de Fiu este înţeleasă în contextul în care Dumnezeu era deja revelat în istoria lui Israel; şi 3) Noul Testament îl arată pe Isus Cristos cel înviat ca fiind distinct de Duhul Sfânt, chiar dacă ei lucrează împreună (Ioan 15.26; Romani 15.30; 1 Tesaloniceni 1.4-5; 2 Tesaloniceni 2.13; 1 Corinteni 1.4-7, 2.4-5, 6.11; 2 Corinteni 1.21-22; Galateni 3.1-5; Romani 8.3-4, 15-17. Duhul este trimis de către Tatăl în numele lui Cristos pentru a continua lucrarea acestuia; şi mijloceşte relaţia dintre Tatăl şi Isus Cristos: conceperea şi creşterea lui Isus (Luca 1.34-35), moartea răscumpărătoare (Evrei 9.14), învierea (Romani 1.4) şi înălţarea (Ioan 15.26).
Astfel, putem mărturisi pe singurul Dumnezeu adevărat ca existând dintodeauna în trei persoane: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt.

3.1.2 Tatăl

Când vorbim despre Dumnezeu Tatăl, care a creat cerurile şi pământul, lucrurile văzute şi cele nevăzute, noi ne referim la Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Înţelegem termenul Tată ca referindu-se atât la Dumnezeu, cât şi la Tatăl Fiului. Dumnezeu este izvorul tuturor lucrurilor în măsura în care el este Tatăl veşnic al Fiului veşnic, adică el, singurul Dumnezeu este Dumnezeu în aceea că este Tatăl Fiului său şi astfel este sursa oricărei existenţe. Calităţile de Tată şi de Fiu în Dumnezeu sunt realităţi ultime şi veşnice una faţă de alta, pentru că Tatăl şi Fiul sunt ceea ce sunt în relaţiile reciproce dintre ei. Noi nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată, fie în el însuşi, fie ca Tatăl nostru, separat de Fiul său întrupat Isus Cristos prin care într-un Duh Dumnezeu ne dă intrare liberă la el (Efeseni 2.18), să-l cunoaştem potrivit cu ceea ce este el în el însuşi. Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu când cunoaşterea noastră este guvernată de descoperirea pe care ne-a adus-o Isus Cristos şi este proclamată în evanghelie; lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu este văzută doar pe faţa lui Isus Cristos (2 Corinteni 4.6). Dumnezeu este ceea ce Isus Cristos ne-a arătat că este şi pentru că Cuvântul făcut trup este singurul din partea Tatălui (Ioan 1.14), el este cel în care noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată (Ioan 1.18). De asemenea noi înţelegem puterea deplină sau suveranitatea lui Dumnezeu în felul în care aceasta ne-a fost aratată prin întruparea Cuvântului.
Această relaţie dintre Tatăl şi Fiul nu este cunoscută într-un mod deplin fără a aduce în discuţie şi rolul Duhului Sfânt; în Sfânta Treime Tatăl nu este cu adevărat Tată separat de Fiul şi de Duhul Sfânt, iar Fiul nu este Fiu cu adevărat separat de Tatăl şi de Duhul, iar Duhul nu este Duh cu adevărat separat de Tatăl şi de Fiul. Tatăl nu este niciodată fără Fiul şi Duhul Sfânt şi astfel tot ceea ce face Tatăl este prin şi împreună cu Fiul şi Duhul Sfânt, şi tot ceea ce face Fiul este coincident cu ceea ce face Tatăl. În această perspectivă a relaţiilor din Sfânta Treime îl înţelegem pe Tatăl ca şi creator suveran. Vedem creaţia ca un rezultat a ceea ce este Dumnezeu: dragoste (1 Ioan 4.8), şi ca o oglindă a ceea ce este Dumnezeu: arată slava lui şi puterea lui (Psalmi 19.1-4; Romani 1.19-20). Ca şi coroană a creaţiei, omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1.26) este cel care trebuie să depună mărturie despre slava, bunătatea şi frumuseţea lui Dumnezeu.

3.1.3 Fiul

În Isus Cristos Cuvântul creator al lui Dumnezeu a devenit om (Ioan 1.1-14). Toate au fost făcute prin el şi nimic din ceea cea a fost făcut n-a fost făcut fără el (Ioan 1.3). Apostolul Pavel ne spune că toate cele văzute şi nevăzute au fost făcute prin el şi toate se ţin laolaltă prin el; toată plinătatea lui Dumnezeu locuieşte în el şi prin el a fost împăcat totul cu Dumnezeu (Coloseni 1.16-20). El a venit în întunericul oamenilor ca lumina cea adevărată (Ioan 1.4-5) ca să ne răscumpere şi să ne împace cu Tatăl. Astfel Dumnezeu ni se arată în Isus Cristos ca un Dumnezeu care nu stă departe de lume, ci intervine în ea, o păstrează şi o răscumpără.
Întruparea este noua lucrare a lui Dumnezeu: se face om. Întruparea este o minune mai mare decât creaţia universului din nimic pentru că la întrupare Dumnezeul cel atotputernic se face mic şi contingent fără a înceta să fie suveran şi veşnic. Umilirea lui Dumnezeu în Isus Cristos (Filipeni 2.6-7) înseamnă o exercitare a puterii sale în limitele existenţei noastre umane în spaţiu şi timp.
Moartea lui Cristos este actul în care Dumnezeu intră în moarte pentru a le lua pe toate asupra sa şi a ne răscumpăra din ea; este un act ispăşitor care şterge păcatul şi vina noastră. Aceasta este manifestarea puterii lui Dumnezeu în care răstignit moare moartea noastră, se coboară în locuinţa morţilor pentru a realiza ispăşirea şi împăcarea. Dumnezeu să dă pe sine în jertfa lui Cristos de pe cruce pentru a ne răscumpăra (2 Corinteni 5.19).
Învierea lui Cristos este lucrarea prin care Dumnezeul întrupat intră în moarte, îi anulează puterea, şi îşi arată puterea peste viaţă şi moarte. Această putere a lui Dumnezeu arătată în întrupare, ispăşire şi înviere este o putere care lucrează din starea cea mai de jos, devine ceea ce suntem noi în starea de oameni pierduţi pentru a ne salva şi împăca cu sine aducând armonie în mijlocul haosului, şi biruind întunericul şi răul prin lumină şi iubire; acesta este harul Domnului Isus Cristos, el deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia lui noi să fim îmbogăţiţi (2 Corinteni 8.9).
Întruparea nu a fost un episod tranzitoriu în interacţiunea lui Dumnezeu cu lumea, ci a avut loc odată pentru totdeauna; Isus Cristos nu a fost doar un instrument temporar în mâinile lui Dumnezeu pentru ca apoi să renunţe la el, ci el este Dumnezeul făcut om şi rămas Dumnezeu chiar dacă a venit între noi ca om.

3.1.4 Duhul Sfânt

Punctul de referinţă în cunoaşterea noastră a Duhului Sfânt este dat de relaţia dintre Duhul şi Fiul pentru că revelaţia lui Dumnezeu ne este dată nouă în mod deplin în Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu ne aduce nouă vreo cunoaştere independentă a lui Dumnezeu de cea adusă prin Fiul şi nu adaugă ceva nou despre Dumnezeu de ceea ce ne-a fost dat prin Fiul. El este Duhul Adevărului (Ioan 14.17) trimis prin Fiul de către Tatăl să ne conducă în tot adevărul (Ioan 16.13).
Noi primim Duhul în urma credinţei având în vedere ungerea lui Cristos de către Duhul şi rămânerea cu el în toată plinătatea şi apoi mijlocirea acestuia înspre noi. Fiind unul ca şi noi şi împreună cu noi se sfinţeşte în Duhul pentru ca noi să putem fi sfinţiţi în el şi astfel sfinţiţi în adevăr (Ioan 17.17). Primirea Duhului de către noi nu este independentă sau diferită de primirea Duhului de către Cristos, ci o împărtăşire în ea; noi primim Duhul prin unire cu el şi cu Tatăl. Când Duhul este în noi, Dumnezeu este în noi şi Fiul este în noi.
Dumnezeu care ni s-a revelat în evanghelie ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt nu este un Dumnezeu care trăieşte doar pentru sine, ci unul care îşi trăieşte viaţa lui divină în dragoste pentru alţii şi a turnat din plin dragostea lui peste noi în darul singurului său Fiu mântuitorul nostru şi în Duhul Sfânt care luminează acea dragoste în inimile noastre (Romani 5.5). Dumnezeu se deschide spre noi, şi nu face aceasta doar comunicându-ni-se în întruparea Fiului său, ci şi dându-ne Duhul Sfânt în aşa fel încât să actualizeze între noi dăruirea lui de sine şi să ne ajute şi pe noi să îl primim. El este Duhul adevărului care este trimis de Tatăl în numele Fiului, nu în numele lui personal, astfel el nu vorbeşte de la sine, ci declară ceea ce primeşte de la Tatăl şi de la Fiul (Ioan 14.16, 25; 15.26; 16.13).
Ca şi la întrupare când Dumnezeu a devenit unul dintre noi şi împreună cu noi ca Mijlocitorul dintre oameni şi Dumnezeu (1 Timotei 2.5) care lucrează dinspre Dumnezeu înspre om şi dinspre om înspre Dumnezeu în viaţa mântuitoare şi lucrarea Domnului Isus Cristos, tot aşa Dumnezeu prin darea Duhului Sfânt lucrează pe ambele părţi ale relaţiei: se deschide pentru ca noi să-l cunoaştem în descoperirea lui de sine şi noi ne deschidem spre el primind şi înţelegând descoperirea lui. Astfel el deschide relaţia noastră cu el şi o activează pe a noastră cu el. Sfinţenia Duhului aduce un element critic în această activitate a Duhului; el nu a venit doar ca Mângâietor/Avocat, ci şi ca Judecător pentru că va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata (Ioan 16.8). Pentru că Duhul şi Fiul sunt una vedem prezenţa Duhului ca actualizând în noi lucrarea lui Cristos când el s-a făcut om şi ascultând a murit jertfindu-se în locul nostru. Când noi primim Duhul Sfânt el ne uneşte cu Cristos în aceea că face auzită mijlocirea lui în inimile noastre şi ne face pe noi să strigăm Ava Tată ca unii care suntem înfiaţi în Cristos pentru a fi împreună moştenitori cu el. Astfel Duhul mărturiseşte împreună cu Duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8.15 şi urm., Galateni 4.5).

3.2 Elemente distinctiv baptiste


3.2.1 Autoritatea şi suficienţa Scripturilor

Noi credem că Dumnezeu a vorbit omenirii şi a lucrat pentru omenire de-a lungul istoriei. Relatarea felului în care Dumnezeu a lucrat cu omenirea este dată în Sfintele Scripturi. Toată Scriptura este o mărturie despre Cristos, care este punctul focal al revelaţiei lui Dumnezeu. Noi credem că Dumnezeu a continuat să vorbească prin cuvintele apostolilor şi profeţilor fiind conduşi de Duhul Sfânt în tot adevărul. În această revelaţie personală Dumnezeu însuşi a vorbit omenirii şi a lucrat în oameni ca aceştia să asculte şi să creadă; vorbim nu atât de mult de o mânuire şi intepretare a Scripturii, ci de o folosire a Scripturilor de către Dumnezeu pentru a ne modela pe noi: Cuvântul care ne vorbeşte în propriile noastre situaţii; astfel Scripturile îl au pe Dumnezeu ca autor, și au mântuirea ca şi scop, iar adevărul fără greşeală ca şi conţinut. Scripturile sunt suficiente pentru lucrurile pe care le credem şi pentru trăirea vieţii. Tot ceea ce proclamăm şi învăţăm trebuie să fie adevărul biblic.

3.2.2 Botezul credinţei

Înţelegând semnificaţia botezului pe baza Scripturilor ca fiind împlinirea unei porunci date de Domnul Isus Cristos (Matei 28.20) şi ca o expresie publică a unei realităţi interioare a lucrării harului mântuitor a lui Dumnezeu (Romani 6.3-4), a îngropării şi învierii împreună cu Cristos prin credinţă în puterea lui Dumnezeu (Coloseni 2.12) şi ca o mărturie a unui cuget bun înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3.21) în bisericile baptiste se practică numai botezul prin imersiune a persoanei care crede. Cu alte cuvinte noi vedem botezul ca un act al ascultării şi ca un eveniment simbolic. Ideea credinţei arată că noi administrăm botezul persoanelor care au experimentat întoarcerea la Dumnezeu, credinţa în Isus Cristos, lucrarea înnoitoare a Duhului şi îl mărturisesc pe Cristos ca Domn. De aceea nu practicăm botezul copiilor mici.

3.2.3 Preoţia tuturor credincioşilor

Fiecare om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi stă într-o relaţie unică, inviolabilă cu Creatorul său, iar când acesta experimentează convertirea, prin Isus Cristos în Duhul Sfânt are intrare liberă direct la Dumnezeu Tatăl. Preoţia tuturor credincioşilor nu înseamnă că eu îmi sunt propriul meu preot, ci înseamnă că în adunarea sfinţilor noi ne suntem preoţi unii altora; venim înaintea lui Dumnezeu şi mijlocim unii pentru alţii, ne proclamăm Cuvântul unii altora şi celebrăm împreună prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru în închinare, laudă şi comuniune. Aşadar preoţia tuturor credincioşilor arată mai mult spre slujirea credinciosului, decât spre statusul său. Preoţia fiecăruia dintre noi este o trimitere în lume pentru a-i sluji pe alţii. Preoţia tuturor credincioşilor nu este doar un privilegiu spiritual, ci este şi o obligaţie morală şi o chemare la lucrare.

3.2.4 Libertatea religiei şi separarea Bisericii de stat

Noi credem că fiecare om are dreptul să se închine sau să nu se închine lui Dumnezeu, după cum îi dictează conştiinţa; el este responsabil şi va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce crede şi practică. Noi proclamăm toleranţa şi libertatea deplină. Înţelegem toleranţa ca pe o concesie, iar libertatea ca pe un drept. Noi credem că oriunde şi oricând religia trebuie să fie voluntară şi neforţată şi nu trebuie să fie prerogativul vreunei puteri, civile sau eclesiastice care să oblige omul să se conformeze vreunui crez sau formă de închinare, să-l oblige să plătească taxe pentru a sprijini vreo organizaţie religioasă în care ei nu cred. Dumnezeu vrea închinători liberi.
Noi credem că trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu; aşa ne-a învăţat Domnul Isus Cristos. Această afirmaţie desparte biserica de stat. Pe ambele le vedem ca trebuind să fie libere şi distincte: o biserică liberă într-un stat liber.




4. Coordonatele esențiale ale trăirii creștine



4.1 Standarde morale: Predica de pe munte


În Predica de pe munte Domnul Isus Cristos îşi prezintă învăţăturile cu privire la trăire în împărăție. Dreptatea împărăţiei lui Dumnezeu (6.33) este explicată în această Predică, atât în continuitate cu dreptatea legii din VT (5.17-19), cât şi depăşind-o pe aceasta (5.21-48).
O structură a acestei Predici este următoarea: Temelia unei vieţi drepte – fericirile (5.3-12); Esenţa uceniciei – sare şi lumină (5.13-16); Relaţia dintre vechea şi noua dreptate (5.17-48); Dreptate lăuntrică şi dreptate exterioară (6.1-18); Dependenţa de Dumnezeu (6.19-34); Diferite învăţături şi regula de aur (7.1-12); Două căi (7.13-14); Fals şi adevărat (7.15-23); Doi zidari (7.24-27).
Evanghelistul Matei îşi prezintă cu atenţie cadrul pentru începerea Predicii. Avem o încercare deliberată de a-l asemăna pe Isus cu Moise (urcarea pe munte pentru a explica legea); Isus este mai mult decât a fost Moise, iar învăţătura sa nu trebuie văzută ca o „lege“. El are autoritatea de a da învăţătură în calitatea sa de Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Temelia unei vieţi drepte – fericirile (5.3-12)

Aceste fericiri sunt afirmări ale bucuriei/veseliei celor care primesc împărăţia proclamată de Isus. Cei săraci în duh sunt cei care gândesc ca nişte săraci – se bazează în întregime pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îi are în mod special în atenţie pe astfel de săraci drepţi (Psalmi 9.18; 34.18; 40.18). Sărăcia şi smerenia adesea merg mână în mână. Cei care plâng (datorită nedreptăţilor) trebuie să se bucure pentru că mântuirea lor a început; s-a apropiat vremea când ei vor fi mângâiaţi. Cei umili (blânzi) îşi vor primi în curând răsplata; ei nu au vreun alt sprijin decât pe Dumnezeu. Celor flămânzi şi însetaţi să se facă dreptate (Psalmi 107.6, 9) li se va face dreptate.
A cincea fericire marchează o mutare de accent: de la o focalizare pe o anumită stare a minţii (primele patru fericiri), la un accent pe acţiune; fericirea celor care acţionează: a celor care au milă de alţii. Cei cu inima curată sunt cei care au lăuntrul lor (gânduri, motivaţii) curate; aceştia vor avea parte de cea mai mare binecuvântare escatologică: vederea lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu nu este adusă prin violenţa zeloţilor, ci prin atitudinea făcătorilor de pace, ei sunt adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Paradoxurile fericirilor ajung la un apogeu în cea de a opta şi a noua fericire unde cei persecutaţi din cauza dreptăţii sunt cei numiţi fericiţi; pentru că sunt loiali lui Dumnezeu şi chemării sale sunt persecutaţi. Fericirea a noua (v.11,12) este o elaborare a celei precedente: este vorba de tipul de comportament al celor împotrivitori faţă de ucenicii lui Isus – mint, spun lucruri nedevărate despre ei. Fericirile nu sunt altceva decât exprimări ale unei bucurii profunde, exuberante (v.12); această bucurie izvorăşte din sosirea împărăţiei odată cu venirea lui Isus Cristos.

Esenţa uceniciei – sare şi lumină (Matei 5.14-16)

Ucenicii care primesc Împărăţia au o mare importanţă în împlinirea planului lui Dumnezeu în lume. Doar ei sunt sarea (păstrare, gust) şi lumina (adevăr, curăţie) fără de care pământul nu poate supravieţui şi ar rămâne în întuneric. Când ceilalţi văd purtarea lor îşi vor da seama că priorităţile acestor oameni s-au schimbat; ei trebuie să rămână sare şi lumină (ar fi de neconceput ca sarea să nu-şi facă datoria, iar lumina să nu lumineze). Felul de fapte care luminează pe alţii sunt cele elaborate în continuare în Predică; ele arată un comportament credincios potrivit cu felul în care Isus interpretează legea.

Vechea şi noua dreptate (Matei 5.17-48)

Isus este cel care în persoana sa aduce la împlinire ceea ce a fost spus despre el în lege şi profeţi (nimic din ceea ce a fost spun nu va fi să nu se împlinească). Odată cu venirea lui Isus se atinge un nou stadiu în împlinirea scopurilor lui Dumnezeu. Doar Isus poate da o interpretare cu autoritate şi finală legii; el poate pătrunde sensul intenţionat al celor scrise în lege. Astfel modelul de dreptate învăţat de Isus reflectă adevăratul sens al legii (5.17-20).
Să nu ucizi (5.21-26). Din felul în care Isus interpretează porunca lui Moise, el merge dincolo de text şi subliniază spiritul poruncii. Izvorul purtării omului este în inima lui, puterea transformatoare a împărăţiei trebuie experimentată acolo. Mânia şi insultele sunt rele şi atrag judecata lui Dumnezeu aşa cum atrage şi crima. Astfel omul nu se poate închina câtă vreme mânia îi cuprinde sufletul. Omul este responsabil nu doar de faptele lui, ci şi de gândurile lui.
Să nu preacurveşti (5.27-30). Isus din nou adânceşte porunca din VT interpretând-o pentru a include ceea ce se întâmplă în inimă înainte de şi temelie pentru fapta exterioară. Înlăuntrul persoanei stă adevărata problemă. Pofta sexuală după cineva hrăneşte dorinţa arzătoare pentru acea persoană. Când se întâmplă aşa ceva ucenicul trebuie să acţioneze în mod hotărât pentru a o elimina.
Despre divorţ (5.31-32). Căsătoria a fost intenţionată să întemeieze o relaţie permanentă între un bărbat şi o femeie, iar divorţul nu este o opţiune pentru cei din împărăţia cerurilor. Aşa cum se vede din Matei 19.3-12 idealul original pentru un bărbat şi o femeie este cel al unei căsătorii permanente. Ideea ca recăsătorirea implică adulter accentuează caracterul rău al divorţului. Moise a permis divorţul şi recăsătorirea, fără a desemna pe cei recăsătoriţi ca şi curvari, datorită împietririi inimii oamenilor. Aşa cum se vede din textul din cap.19 ucenicii lui Isus încă nu au scăpat de inimile împietrite, şi de aceea divorţul şi recăsătoria va continua aşa cum a continuat în vremea VT. Clauza din textul de aici (afară din motiv de curvie) este o astfel de admitere a situaţiei; totuşi aceste realităţi ale căderii şi ale iertării pentru cei ce cad nu trebuie să ne slăbească dedicarea pentru idealul original al permanenţei căsătoriei.
Despre jurăminte (5.33-37). În VT jurămintele erau încurajate, iar împlinirea lor era poruncită (Levitic 19. 12; Numeri 30.2; Deuteronom 21-23; Exod 20.7). Jurământul era văzut ca un mijloc de a întări hotărârea cuiva de a face ceva. Isus afirmă faptul că jurământul are puterea de a lega şi neagă distincţiile subtile folosite de unii pentru a-şi invalida jurămintele (Matei 23.16-22). El mută discuţia pe un alt plan negând necesitatea jurământului. În împărăţie ucenicul este chemat la desăvârşire şi astfel te poţi baza pe cuvântului lui fără nici o altă garanţie, astfel jurământul este nenecesar.
Despre răzbunare (5.38-42). Aceste directive sunt pentru cei care primesc împărăţia, nu pentru legislaţia guvernamentală. Ucenicul nu insistă asupra propriilor drepturi. Ucenicul face mai mult decât se aşteaptă supunându-se voii Tatălui. Purtarea lui este surprinzătoare pentru cei care o cunosc. Isus însuşi este modelul unei astfel de etici (vezi ce se întâmplă în săptămâna patimilor), iar ucenicii sunt chemaţi să-l urmeze.
Iubirea vrăşmaşilor (5.43-48). Ultima antiteză vorbeşte despre porunca dragostei din VT; Isus o interpretează în lumina venirii împărăţiei extinzând aplicarea ei pentru a include şi pe vrăşmaşi. Dragostea este văzută în fapte pentru binele altora, chiar dacă aceştia ne sunt duşmani. Astfel, ucenicii reflectă generozitatea lui Dumnezeu care-şi revarsă binecuvântările şi peste cei buni şi peste cei răi. Ei sunt chemaţi să fie desăvârşiţi aşa cum Tatăl lor este desăvârşit. În acest fel ucenicii îşi confirmă identitatea ca şi copii ai Tatălui ceresc.

Dreptatea exterioară şi cea lăuntrică (6.1-18)

Mila (6.1-4). Până acum Predica a fost focalizată asupra definirii adevăratei dreptăţi printr-o înţelegere corectă a legii; acum se are în atenţie fapte ale pietăţii care arată adevărata dreptate. Practicarea faptelor drepte, în special mila, pentru a obţine lauda şi admiraţia altora va anula posibilitatea de a primi vreo răsplată de la Dumnezeu; singura răsplată este lauda de moment din partea celor care văd aceste fapte ale milei. În schimb adevăratele fapte ale dreptăţii sunt cele făcute în secret unde le vede doar Dumnezeu. Aceasta nu vine în contradicţie cu ceea ce a fost spus în 5.16 unde alţii când văd faptele bune ale creştinilor îl laudă pe Dumnezeu, pentru că doar acele fapte care sunt făcute pentru slava lui Dumnezeu şi nu pentru a oamenilor îşi vor primi răsplata. Dumnezeu este preocupat cu motivaţiile din spatele faptelor bune.
Rugăciunea Tatăl nostru (6.5-15). Rugăciunea trebuie să fie îndreptată doar înspre Dumnezeu, în secret, şi nu spre spectacol public pentru a ne arăta dreptatea altora. Adevărata răsplată va veni doar atunci când rugăciunea este îndreptată spre Dumnezeu, când este reală şi nu de spectacol, când este îndreptată spre Dumnezeu, nu spre oameni.
Rugăciunea Tatăl nostru (6.7-15). În această rugăciune simplă ucenicul nu încearcă să-l manipuleze pe Dumnezeu; cuvintele sunt puţine şi nu există formule magice. Rugăciunea scurtă, directă şi sinceră este cea potrivită. Rugăciunea Tatăl nostru se focalizează asupra lucrurilor care ţin de lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Ucenicii trebuie să se roage atât pentru realizarea planului lui Dumnezeu pe pământ cât şi despre lucruri care ţin de prezent. În prima cerere („sfinţească-se numele tău“) prin modul de adresare se arată posibilitatea rugăciunii: ca Tată el poartă de grijă nevoilor copiilor săi, iar ca cel din ceruri el îşi dovedeşte puterea. El este rugat să lucreze potrivit cu numele său. Numele său este onorat atunci când el îşi împlineşte voia pe pământ. În a doua cerere („vie împărăţia ta“) vorbeşte despre consumarea planurilor lui Dumnezeu în istorie. Evanghelia în sine este anunţarea că domnia promisă a lui Dumnezeu a început în şi prin lucrarea lui Isus Cristos (3.2; 4.17, 23). A treia cerere („facă-se voia ta“) este în esenţă apropiată de a doua. Facerea voii lui Dumnezeu pe pământ înseamnă răsturnarea răului, regenerarea pământului. Ucenicul participă în toate aceste cereri prin aceea că reflectă inaugrarea împărăţiei în viaţa sa. Astfel el pe de o parte se roagă pentru ele, iar pe de altă parte ele constutuie chemarea sa. A patra cerere pentru pâinea zilnică de asemenea are legătură cu susţinerea ucenicilor ca un semn al binecuvântării lui Dumnezeu; împlinirea nevoilor prezente anticipează împlinirea nevoilor de la sfârşitul vremurilor. Dimensiunea prezentă a acestei rugăciuni se vede în a cincea cerere cu privire la iertarea altora în felul în care ne iartă Dumnezeu. Ultimele cereri arată o încredere în dragostea suverană a lui Dumnezeu care ne păstrează în testarea credinţei noastre. Ucenicul care se roagă această rugăciune o face din perspectiva unuia care este implicat în planul răscumpărător al lui Dumnezeu care urmează a fi descris mai departe în Evanghelie.
Postul (6.16-18). Şi în secolul întâi postul a oferit o ocazie bună de a impresiona pe alţii. Aici, ca în cele două fapte ale dreptăţii (milostenie, rugăciune) postul este ţinut cu grijă pentru a duce la umflarea propriei mândrii (vezi Luca 18.12). Isus nu tolerează un aşa comportament. Dreptatea noastră trebuie să fie îndreptată spre Dumnezeu, şi în cele din urmă se face în taină. Doar această dreptate va fi răsplătită în ziua de pe urmă.

Dependenţa de Dumnezeu (6.19-34)

Dumnezeu trebuie slujit, nu bogăţiile (19-34). Bogăţiile sunt un exemplu de lucruri care ne pot distrage atenţia de la adevărata ucenicie. Sunt foarte puţini aceia care au averi şi nu sunt înrobiţi de ele. Lucrul cel mai important este unde este inima ta; ce anume o controlează, spre ce este dedicată. Textul acesta nu argumentează pentru sărăcie, dar ucenicul trebuie să ştie că de la un anumit punct averile şi ucenicia sunt incompatibile pentru că Isus cere dedicare fără compromis faţă de voia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă adunarea bogăţiilor în cer. Cel atras de averi din cauza ochiului lacom trăieşte în mare întuneric. Ucenicia nu permite loialităţi împărţite. Nu se poate sluji la doi stăpâni. Ucenicul şi îngrijorarea (v.25-34). Secretul pentru evitarea îngrijorării stă în a face din împărăţia lui Dumnezeu prioritatea vieţii. Ucenicii au un Tată ceresc, care le cunoaşte nevoile şi care le poartă de grijă. Dacă el poartă de grijă de creaţia sa, va purta de grijă şi de cei care sunt în împărăţia sa. Textul nu spune că mâncarea şi îmbrăcămintea vor veni automat în viaţa celui credincios fără ca acesta să muncească; textul vorbeşte doar despre îngrijorarea faţă de aceste lucruri. Răspunsul la îngrijorare este dedicarea faţă de împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei.

Diferite învăţături şi regula de aur (7.1-12)

Nu-i judeca pe alţii (v.1-5). Deşi ucenicul va fi în situaţii în care va judeca pe alţii (Matei 18.15-18), judecata sa este făcută cu bunătate. Judecarea greşelilor începe cu judeecarea greşelilor personale, şi este nevoie de a fi la fel de riguros în judecarea personală pe cât trebuie să fim de generoşi şi toleranţi când judecăm pe alţii. Standardul de judecată pe care îl aplicăm la alţii ne va fi aplicat şi nouă. Cel făţarnic ignoră eşecuri din viaţa personală, dar este foarte atent la cele mai mici scăpări din vieţile altora. Un astfel de om calcă porunca dragostei.
Discernământ în proclamarea evangheliei (v.6). Misiunea de a proclama evanghelia este una urgentă şi universală (Matei 28.19); în ea totul depinde de receptivitatea celor care aud mesajul. Când se întâlneşte împotrivire nu trebuie să se insiste, ci aşa cum este spus în cap.10.13-14 ucenicul trebuie să-şi continuie drumul spre alţii ca şi aceştia să audă evanghelia. Problema în acest text nu stă în lipsa de valoare a celor care aud evanghelia, ci în lipsa lor de receptivitate la ea.
Un Tată care răspunde (v. 7-11). Isus îi cheamă pe ucenici să se bazeze pe credincioşia Tatălui lor ceresc. Cereţi, căutaţi, bateţi arată că ucenicul se poate încrede în Dumnezeul lui. Lucrurile bune cu siguranţă includ nevoile de bază ale ucenicului (6.25-33), dar şi alte binecuvântări ale împărăţiei. Accentul este pe caracterul lui Dumnezeu ca Tată care poartă de grijă şi răspunde rugăciunilor.
Regula de aur (v. 12). A acţiona în mod constant în acest fel va arata spre lucrurile spre care au ţintit Legea şi profeţii: o lume în care se face doar bine celuilalt. A face bine altora înseamnă a-l oglindi pe Tatăl (7.11). Prin această poruncă, simplă şi profundă, ucenicul este îndreptat înspre centrul dreptăţii împărăţiei şi trăirii în ea.

Două căi (7.13-14)

Isus îi invită pe ucenici să umble după calea pe care le-a descris-o înainte. Poarta strâmtă şi calea îngustă sunt diferite de calea lată şi poarta largă aleasă de cei mai mulţi. Sfârşitul celor două căi este radical opus. Dar calea pe care îi învaţă Isus pe ucenici să meargă, deşi este riguroasă, este o cale a harului. Ei nu trebuie să se îngrijoreze că sunt o minoritate. Textul nu vrea să speculeze asupra numărului celor mântuiţi, ci vrea să sublinieze preţul uceniciei. Ei au găsit calea care duce la viaţă, în final ei sunt cei privilegiaţi.

Fals şi adevărat (7.15-23)

Predica de pe munte se apropie de încheire printr-o avertizare împotriva ipocriziei. Unii oameni pretind a fi ceea ce nu sunt. Aceşti profeţi falşi pot nimici turma dacă sunt urmaţi. Ultimul test al adevărului stă în ceea ce fac aceşti oameni, nu în ceea ce zic. Faptele lor trădează caracterul lor şi arată spre judecata care îi aşteaptă. Astfel acest text arată cât de importantă şi inevitabilă este adevărata dreptate. Testul adevărului stă în fapte, nu în vorbe; aşa se poate discerne adevărul de minciună.
Insuficienţa darurilor (v. 21-23). Esenţa uceniciei nu stă în vorbe (Doamne, Doamne), religiozitate, sau în fapte spectaculoase făcute în numele lui Isus (profeţii, exorcizări, minuni), ci doar în manifestarea adevăratei dreptăţi: în facerea voii Tatălui descrisă în învăţătura lui Isus Cristos. Imaginea dreptăţii descrisă de Predica de pe munte nu poate fi înlocuită cu nimic pentru a spune că cineva face voia lui Dumnezeu.

Doi zidari (7.24-27)

Predica de pe munte a prezentat învăţătura etică a lui Isus; cuvintele lui Isus nu doar trebuie auzite, ele trebuie împlinite. Totul depinde de credincioşia faţă de ceea ce a învăţat Isus. Extremele acestei ultime pilde, înţelepciune şi nesăbuinţă duc la rămânerea sau căderea în mijlocul furtunilor vieţii prezente şi mâniei din ziua de pe urmă.

4.2 Viața personală: credincioșie față de Sfintele Scripturi


Ce sunt Scripturile?

Biblia este o colecţie de cărţi cu două mari secţiuni: Vechiul Testament şi Noul Testament.
Criterii pentru includerea unei cărţi în cele două colecţii. Vechiul Testament: cei consideraţi inspiraţi de Dumnezeu (de regulă profeţi); Noul Testament: apostoli sau din cercul imediat al vreunui apostol. Canonul Vechiul Testament stabilit pe vremea lui Artaxerse (domneşte între 465-425 î.d.Cr.) de către Ezra (vezi Josephus, Contra lui Apion i.8.41.42). Canonul Noul Testament stabilit la Cartagina 397 d.Cr..
Dacă omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu atunci este de aşteptat ca cei doi să poată comunica. Ceea ce face sau spune unul este de aşteptat ca celălalt să poată percepe.
Dumnezeu s-a descoperit în mod inteligibil. Adevărul descoperit de el poate fi consemnat. În măsura în care acest adevăr este reprodus exact ceea ce rezultă este vrednic de încredere. Revelația lui Dumnezeu este progresivă în sensul că revelaţia ulterioară se clădeşte pe revelaţia anterioară (v. Evrei 1.1-3). Este un proces care se îndreaptă spre o formă tot mai completă. Scripturile Vechiului și Noului Testament sunt mărturia dată de Dumnezeu poporului său în istorie. Scriptura ca și titlu pentru un material scris necesită abordarea unei problematici consacrate care are în vedere inspirația ei deplină, caracterul ei vrednic de încredere și rolul ei formator.
Mărturiile interne afirmă rolul Duhului Sfânt în viețile celor care au scris cărțile din Biblie. Aceștia au fost conduși de el în scriere. Ei au înțeles situația căreia i s-au adresat, au abordat-o într-un anumit fel, și au venit cu anumite soluții. Acest proces a fost dus la capăt sub conducerea Duhului Sfânt. În analiza și soluționarea unei situații ei au ales diferite modalități de exprimare literare păstrându-și fiecare propriul mod de scriere. Inspirația din partea Duhului Sfânt cuprinde toată această lucrare păstrând în același timp personalitatea și modalitatea proprie de exprimare a fiecărui scriitor în parte.
Astfel, avem o colecție de cărți diversă în ce privește genurile literare, vocabularul, limbile în care s-a scris și modalitățile de argumentare, dar avem o colecție de cărți unită pentru că, în ciuda unei perioade lungi de timp în care au fost scrise cărțile Bibliei, Dumnezeul lui Avraam rămâne personajul principal, iar modalitățile lui de raportare la umanitate, în special la poporul ales de el sunt complexe și întotdeauna au în vedere scopul său inițial cu umanitatea, acela de a fi în comuniune cu el.
Conținutul cărților Bibliei este vrednic de încredere în aceea că spune adevărul despre situația care este prezentată, despre personajele din ea și despre soluțiile oferite. Adevărul transmis prin scriere este aflat în urma unui proces hermeneutic riguros în care împrejurările istorice, sociale, culturale inițiale, perspectivele în care acestea sunt prezentate în scris, accentele puse, și soluțiile date sunt înțelese de către cititorul din orice veac care își analizează cu atenție propriul său bagaj de idei și preocupări. Ca o colecție de cărți ce a fost scrisă ca urmare a conducerii Duhului Sfânt, Biblia este vrednică de încredere în toate afirmațiile pe care le conține. Astfel, această colecție de cărți este atât particulară, cât și universală. Ce a fost scris pentru o anumită situație este spre învățătura noastră în orice perioadă ulterioară a istoriei ne-am afla.
Confruntarea, învățătura, instruirea sunt rezultatele întâlnirii cititorului cu cărțile Bibliei. Ca orice text care conține idei, Scriptura are un caracter formator. Înțelegerea corectă, și aplicarea ei în viața cititorului duce la formarea unei anumite viziuni asupra vieții și purtării zilnice. Caracterul personal și comunitar al acestei formări este subliniat în cărțile Bibliei.

Studierea Scripturilor

Studiere pe cărţi. Scop, structură, stil, gen!
Inspiraţie la nivel de scriitor şi de scriere. Ceea ce gîndeşte, ceea ce vrea despre şi de la om este în Biblie. Caută să afli!
Isus Cristos: viaţa, lucrarea, învăţătura: doar în scrierile Noului Testament (referinţele extrabiblice sunt telegrafice: Josephus, Suetonius, etc.). Dedicarea ta în a le cunoaşte.
Observare detaliată, interpretare corectă, aplicare clară. Duce la transformare. Nu contează cît cunoşti dacă nu aplici nu-ţi este de nici un folos.
Aplicare: Isus - Matei 7.24-27, casa pe stîncă.
Iacov 1.22-23 împlinitori nu numai ascultători.
Determinarea adevărului din textul studiat.
Adevăruri explicite: temporare (într-o anumită perioadă, pentru un anumit popor), atemporale (în orice perioadă, pentru toţi).
Adevăruri implicite: ascunse în naraţiune.
Ce teste ne stau la dispoziţie pentru a şti ce e temporar şi neobligatoriu şi ce e atemporal şi obligatoriu?
a) Adevărul este local sau universal? este pentru un anumit grup sau pentru toţi oamenii?
b) Adevărul este temporar sau atemporal? se aplică doar într-o perioadă sau în orice perioadă?
Vezi şi revelaţii ulterioare care le limitează sau completează pe unele anterioare!
Cum e afectată viaţa ta de adevărurile universale şi atemporale din Biblie?
Exemplu: rugăciunea Tatăl nostru - Matei 6.9-13
- în toate tradiţiile creştine este textul cel mai important pentru înţelegerea rugăciunii.
- este rezultatul unei cereri a ucenicilor
- nu multe cuvinte, Tatăl ştie de ce ai nevoie.
- coordonatele persoanei (bun, grijă, intimitate, respect) şi stăpînirii lui peste oameni (domnie, voie): să aibă loc cît mai deplin.
- nevoi fizice (hrană)
- nevoi spirituale (iertare în contextul iertării; păzirea de cel rău)
- recunoaştere - laudă.
Comunicarea cu Dumnezeu este posibilă. Portretul lui, intenţiile lui, dependenţa noastră de el. Tot e doar o a aliniere a noastră la voia şi stăpînirea lui.
Adevăruri legate contextual de întrebarea ucenicilor, iar răspunsul lui Isus are referinţe atemporale şi universale.
Plan personal de citire şi studiere a Bibliei!

4.3 Viața în biserică


4.3.1 Cina Domnului

Origine. În lucrarea lui Isus. Mai concret în două trăsături ale lucrării sale: a) mesele de părtăşie ale lui Isus; b) ultima cină cu ucenicii. a) În timpul lucrării sale Isus a fost adesea invitat la diferite mese (Marcu 1.19-31; Luca 7.36; 11.37; 14.1), iar uneori se pare că el era cel ce primea la masă pe alţii (Marcu 2.14; Luca 15.1-3). Aceste obiceiuri ale sale i-au atras porecla „mâncător şi băutor de vin, priten al vameșilor şi păcătoşilor“ (Matei 11.19).
Ce semnificaţie a avut pentru Isus şi pentru contemporanii săi acest lucru? Pentru un oriental o masă de părtăşie era o garanţie a păcii, încrederii, frăţiei; într-un sens foarte real o împărtăşire a vieţii cuiva. Astfel, o masă luată cu un vameș şi cu un păcătos era modul în care Isus proclama mântuirea lui Dumnezeu şi siguranţa iertării chiar pentru cei ce nu participau la viaţa religioasă. Acesta este motivul pentru care contemporanii lui Isus era scandalizaţi (Marcu 2.16; Luca 15.2); în mod normal un om pios are părtăşie doar cu cel drept. Mesele la care participa Isus aveau un caracter deschis, nu unul închis.
Mesele de părtăşie la care a participat Isus aveau şi o semnificaţie escatologică. Înţelegem aceste mese în contextul proclamării sale. A sta la masă cu el era o anticipare a ospăţului mesianic (Marcu 2.19; 10.35-40; Matei 22.1-10).
b) Ultima cină. Aceasta a fost expresia finală a părtăşiei comune care a fost o parte integrală a misiunii sale. În special a arătat slujirea ca o caracteristică a misiunii sale (Luca 22.24-27; cf. Ioan 13.1-20). Ea a anticipat moartea care urma să aibă loc. De asemenea în ea se atinge cel mai înalt punct escatologic, ea însăşi fiind o ultimă anticipare a ospăţului escatologic (Marcu 14.25; Luca 22.16,18).
A fost ultima cină o masă de Paşte? Isus a văzut ultima cină cu ucenicii ca o masă de Paşte.
Cina Domnului în creştinismul timpuriu. Putem vorbi despre cina Domnului în creştinismul timpuriu? Ni se spune că primii creştini participau zilnic la mese de părtăşie (Fapte 2.42, 46). Probabil că acestea erau văzute ca o continuare a meselor lui Isus pentru că adesea era conştientizată prezenţa lui în mijlocul lor, în special la început (Lc 24.30f; 35; Ioan 21.12-14; Fapte 1.4), de asemenea acestea erau o expresie a entuziasmului lor escatologic (Fapte 2.46) şi ca şi în cazul lui Isus erau o anticipare a ospăţului escatologic.
Ce relaţie este între aceste mese şi ultima cină? Răspunsul nu este clar. Multe dintre acestea erau mese obişnuite, doar pâinea este menţionată (Fapte 2.42,46), vinul nu era o băutură des folosită la mesele obişnuite; nu avem nici o trimitere la cuvintele de la cină sau legături cu acestea. Totuşi cuvintele spuse de Isus la cină au fost păstrate şi transmise în biserica de la început.
Cina Domnului în Epistolele apostolului Pavel. Pavel vorbeşte despre cina Domnului doar în 1 Corinteni 10.14-22, 11.17-34. Aceste texte sunt suficiente pentru a ne arăta modul în care celebrarea din bisericile întemeiate de Pavel era în continuitate cu ce a fost de la început. De asemenea se pot vedea elementele specifice. Continuitatea cu învățătura de la început se poate vedea în trei aspecte: 1) Pavel citează o învățătură veche ca bază pentru înţelegerea sa a cinei Domnului (1 Corinteni 11.23-25), aceasta merge în timp până la ultima cină a lui Isus cu ucenicii săi. 2) Accentul escatologic al cinei - 1 Corinteni 11.26, „...până va veni el.“ 3) Cina este încă văzută ca parte a unei mase de părtăşie, 1 Corinteni 10.18-22 (vezi mielul sacrificial Levitic 7.6,5; şi ospăţul într-un templu păgin; fiecare dintre acestea este o expresie a unei părtăşii).
În acelaşi timp avem accente şi dezvoltări specifice. a) relaţia dintre masa de părtăşie şi cuvintele despre pâine şi vin este mai clară pentru că părtăşia la pâine şi la vin tind să devină ceva în sine şi este localizată la sfârşitul mesei de părtăşie (11.21,23). b) Deşi nota escatologică este prezentă privirea înapoi la moartea lui Isus este mai puternică, 11.26. Aici avem o schimbare de accent de la masa de pătăşie ca întreg, ca un simbol al ospăţului mesianic, la cina Domnului ca o proclamare a morţii lui Isus. c) 1 Cor 10.16, 20-22 - accentul nu e aşa de mult pus pe ceea ce se mănâncă şi se bea cât pe împărtăşirea aceleiaşi pâini şi pahar (v.16); credincioşii erau una pentru că ei aveau parte de aceeaşi pâine (v.17), nu datorită unei eficacităţi a pâinii în sine.
Astfel, Cina Domnului are ca eveniment paralel în Vechiul Testament Paştele – sărbătoarea care le reamintea israeliţilor de felul cum au fost salvaţi din robia egipteană. Cina Domnului se face „spre pomenirea mea,“ spune Domnul Isus – ea ne reaminteşte felul cum am fost mântuiți: ne-a mântuit Fiul lui Dumnezeu, care a trebuit sa moară pentru aceasta. Faptul că sîntem acum ai lui, membri în biserica lui, în „trupul“ lui, se datorează morţii lui pentru noi. A fost nevoie ca însuşi Fiul lui Dumnezeu să dobândească mântuirea noastră – şi s-o facă printr-o jertfă, prin moartea lui. Biserica există pentru că a salvat-o el („El s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-şi curăţească un popor care să fie al lui“. Tit 2.14). Dacă sîntem aici sîntem datorită a ceea ce a făcut el pentru noi. Biserica îi aparţine lui Cristos.
Cina Domnului, deci, ne reaminteşte ce este şi pentru ce este biserica – şi cum de sîntem şi noi membri în ea.
Ea ne aminteşte de ceea ce a făcut Cristos (de aceea se citesc textele care vorbesc despre instituirea cinei, de aceea se frînge pîinea în cadrul ritualului Cinei). Prin faptul că participăm (mîncăm şi bem), ne reamintim că sîntem beneficiarii lucrării lui Cristos. Prin faptul că se desfăşoară în adunarea bisericii, atunci cînd credincioşii sînt împreună, ne reaminteşte de faptul că toţi sîntem aici pe baza aceluiaşi lucru: moartea lui Cristos de care beneficiem, acest lucru întăreşte comunitatea: noi suntem împreună, nu izolaţi, noi alcătuim un popor şi funcţionăm ca atare (faptul că servim bucăţele din aceeaşi pîine şi bem din acelaşi vin ilustrează acest aspect al Cinei – 1 Corinteni 10.17; de asemenea, şi faptul că este vorba de o masă servită împreună). Toate acestea au un aspect de proclamare: vestim moartea Domnului pînă va veni el (1 Corinteni 11.26). Cei care sînt martori la acest ritual primesc informaţie despre lucrul care stă la baza creştinismului: mântuirea prin Cristos, în care noi credem şi pe care o proclamăm/mărturisim (la botez am făcut-o individual, la Cină o facem ca biserică: comunitatea celor mântuiți prin moartea sa).
Îndemnul la „cercetare“ se înscrie în aceeaşi linie – de confirmare a credinţei prin care am intrat în biserică: să ne amintim cum ne-a copleşit Dumnezeu, cum ne-am dedicat lui, să ne amintim că pe această bază sîntem în biserică şi numai pe această bază putem participa la proclamarea bisericii cu privire la Cristos ca Mântuitor. Păcatul este o negare a apartenenţei noastre la poporul lui Dumnezeu (deşi se întîmplă să păcătuim, atitudinea faţă de păcat trebuie să fie pocăinţa). Păcatul contrazice proclamarea cinei, de aceea atrage osînda/pedeapsa (a o lua „în chip nevrednic“).

4.3.2 Slujirea în biserică

2 Timotei 1.6: „Iţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine“.

Potrivit cu învăţătura Scripturilor, noi credem şi mărturisim că fiecare mădular are un rol, că fiecare frate sau soră are o chemare, are un dar. Indemnul specific pentru fiecare, este ca acel dar să-l înflăcărezi.
In situaţia apostolului Pavel şi a copilului său în credinţă, Timotei împlinirea acestei porunci era absolut vitală. Dacă Timotei asculta de ea, creştinismul ajungea în a doua generaţie. Altfel, nu. Cu noi lucrurile stau la fel. Indemnul aici este în special, pentru un lucrător tînăr. Dar, este la fel de adevărat pentru un lucrător adult, sau pentru un lucrător în vîrstă. Dacă darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu e înflăcărat, credinţa merge mai departe. Altfel, credinţa se stinge. Creştinismul se sleieşte şi creştinii ajung leneşi. Şi acolo unde ar trebui să fie viaţă, încet, încet se strecoară moartea. Acolo unde ar trebui să fie sănătate, încet, încet se strecoară boala. Acolo unde ar trebui să fie lumină, încet, încet amurgul aduce noaptea şi întunericul. De aceea, împlinirea acestei porunci e o mare răspundere pe care o avem cu toţii.
Ce-a vrut să-i spună Pavel cu îndemnul acesta? Inflăcărează darul lui Dumnezeu, care este în tine. Care dar? Citim în continuare în Epistolă, şi găsim cîteva locuri esenţiale pentru a înţelege această poruncă. Chiar la începutul capitolul 2, apostolul îi spune aşa: „Timotei, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus”. Al doilea verset important, în aceeaşi linie, este 2.15: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător încercat care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvîntul adevărului“. Şi ultimul verset, în aceeaşi linie, este în 4.2, unde apostolul îi spune aşa: „Timotei, vesteşte Cuvîntul la timp şi ne la timp“. Fii întotdeauna cu luare aminte la el. Care era darul pe care l-a primit Timotei? Pavel reformulează asta, într-un alt loc, în aceeaşi Epistolă şi spune: „Timotei, fă lucrul unui evanghelist“! Acela a fost darul lui. Darul de a vesti evanghelia, de a vesti Cuvîntul, de a stărui asupra lui, în orice vreme.
Care este darul tău? Tu îl cunoşti. Timotei a avut răspunderea să-l înflăcăreze. Situaţia nu era uşoară. De multe ori, Pavel îi spune: „Să nu-ţi fie ruşine de mine, nici de lanţul meu“. Oricine va vrea să trăiască cu evlavie, în sfinţenie, va fi prigonit în final. Pe de o parte, înaintaşul lui a ajuns să fie închis din cauza credinţei. Pe de altă parte, cum descrie tot capitolul 3, din 2 Timotei, foarte mulţi oameni din zilele de pe urmă sunt oameni care nu-l mai caută pe Dumnezeu, nu-l mai iubesc, nu fac binele. Se duc din rău în mai rău, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Şi tu eşti prins între ei. Şi te uiţi: o cale a prigoanei, dacă rămîi mai departe înflăcărat şi calea cea largă, în care a fost cuprins şi Dima, cum ne spune apostolul Pavel, la sfîrşitul Epistolei, şi mulţi alţii.
Ce anume te ţine, te ajută să ai darul sau darurile, dacă ai mai multe, înflăcărat? Să fie lucrătoare, să fie vii? Ce anume te ţine? Cînd contextul este aşa cum ni-l descrie 2 Timotei, este foarte greu. Şi asta este adevărat pentru orice generaţie. Cum reuşeşti să rămîi, să nu te cuprindă apatia, sleiala, lenea, indiferenţa? Şi să spui: mai sunt alţii. Mă pierd în mare, sunt şi eu numai o picătură.
Fraţilor, ce anume ne-ar putea face să ne crească pe tălpi, piele de iepure. Să fii omul acela care alergi, cum n-aleargă nimeni. Omul acela înflăcărat, viu, aprins. O precizare esenţială. Să nu fie adevărat despre tine, ceea ce Pavel spune în Romani: că ai mult zel, dar pricepere puţină. Nu despre asta vorbesc, pentru că apostolul Pavel spune: „Nouă ne-a fost dat un Duh de putere, de dragoste, şi de chibzuinţă“. Eşti un om prin care Duhul lui Dumnezeu îi mişcă pe alţii, îi atinge pe alţii, şi îi schimbă pe alţii. Eşti un om care ai un Duh care te îndeamnă la multă dragoste. Şi nu în ultimul rînd la chibzuinţă deosebită. Eşti un om cu mare înţelepciune. Eşti un om care ştii: în situaţia aceasta, cîntărind lucrurile, văzîndu-le în voia lui Dumnezeu, spui: Asta facem. Despre aşa oameni vorbesc. Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne călăuzeşte în direcţia aceasta. Ce anume te ajută, să nu se împlinească cu tine acel Cuvînt pe care Mîntuitorul îl spune Bisericii din Laodicea: „Am ceva împotriva ta“. - Ştiţi ce-avea împotriva ei - „ţi-ai părăsit dragostea dintîi“. Dacă reformulăm, am putea spune: Nu Mă mai iubeşti, cum Mă iubeai la început. Ce-ar trebui să avem, ca aşa cum slujeam la început, să slujim pînă în ceasul morţii. Care e ingredientul de care noi avem nevoie, să ne ţină? Nu suntem oameni care mergem cu ochii închişi. Ştim ce e suferinţa şi ştim că la urmă viața se termină cu moarte. Nu vreau să vă îndemn la a vă forma o gîndire pozitivă cu orice preţ, şi dacă sunt lucruri dureroase, să spui: nu sunt dureroase. Nu, spui tuturor lucrurilor pe nume şi trăieşti potrivit lor şi în ciuda lor, de-asupra lor. Şi eşti un om care asculţi şi cauţi voia lui Dumnezeu. Un om care e de-asupra situaţiei, aşa cum Pavel se prezintă pe sine, la sfîrşitul vieţii. Era la judecată, toţi l-au părăsit, dar, el spune - şi imaginea a rămas peste veacuri - dar, „Domnul m-a scăpat din gura leului“. Un om pe care, bolnav, singur, în frig, îl vezi tot aşa cum a fost descris cînd a mers pentru prima oară în Europa, cînd era tînăr. Să te iei pe jos din Ierusalim pînă în Macedonia, e cale lungă. Dar, a vrut să meargă şi mai departe. A coborît pînă la Atena, pînă la Corint. Noi astăzi nu mergem pe jos, poate nici pînă la Biserică. Vremurile s-au schimbat, nu vreau să fiu absurd, dar vreau să arăt dedicarea lui, care a rămas aceeaşi. Să te duci la Ierusalim şi să ştii, Domnul te înştiinţează din loc în loc: Pavel, te aşteaptă lanțuri! Şi el spune: Am o misiune pentru sfinţi şi mă duc. Şi ştiu că aşa va fi. Acestea sunt lucruri pentru a pătrunde în inima lui. Ce l-a ţinut? Care a fost acel ingredient, acel catalizator care a ţinut reacţia în permanenţă activă? Ni-l trebuie şi nouă, şi noi avem nevoie de el. Pentrucă dorim să mai fie creştinism şi după noi, pentruca cei care vin să aibă şi ei parte de mîntuirea lui Dumnezeu. Dar, mai mult: dorim în generaţia noastră, cît mai mulţi să fie cuprinşi de evanghelie, cuceriţi de evanghelie, mîntuiţi de evanghelie. Şi dacă eu într-o zi vreau, a doua zi nu mai vreau, o lună vreau, un an mă opresc, prietenii mei la care doar eu pot să ajung pot trece, pot pleca, dar răspunderea a fost a mea. Cînd mă uit în viaţa mea în trecut şi în prezent văd astfel de situaţii, şi nu ştiu dacă voi avea ocazia să le repar. Şi sunt eşecuri în care am fost singurul, într-o anumită împrejurare, care am putut să spun ceva şi să fac ceva, şi m-am oprit. Am spus: vor fi ocazii mai bune. Nu ştiu dacă dumneavoastră aveţi lucruri ca acestea. Fiţi cinstiţi. Dumnezeu le ştie.
Îndemnul este: „la timp şi ne la timp“. Cu alte cuvinte: şi cînd ai crede că se potriveşte şi cînd ai zice, nu se potriveşte. Tu nu ştii. De aşa de multe ori am evaluat greşit împrejurările, şi am spus: Nu e cel mai bine acum să-mi deschid gura şi să spun ceva. Şi după aceea, am auzit de la alţii că omul acela aştepta să-i spun ceva, şi am tăcut. Aveţi împrejurări ca acestea în viaţa dumneavoastră? Dacă n-aveţi, daţi slavă lui Dumnezeu. Dar, dacă aveţi, cercetaţi-vă viaţa. Ce mă poate ţine, ce-mi poate ţine inima întotdeauna cu dorinţă să împlinesc şi să trăiesc potrivit cu chemarea pe care mi-a făcut-o El? Mîntuitorul ne dă răspunsul la întrebarea aceasta. Cînd Mîntuitorul vorbeşte despre inimă, El ne învaţă următorul lucru. Evanghelia după Matei, capitolul 6.21. El spune aşa: Unde este comoara ta, acolo este inima ta. Intotdeauna, inima omului va fi legată de lucrul pe care-l preţuieşte. Asta-i regula. O regulă simplă, absolut adevărată în toate situaţiile. Care e lucrul de preţ, acela îţi va captiva viaţa, mintea, energiile, tot ce eşti, te vei consuma pentru el. Lucrul acela poate fi de ordin material, poate fi o poziţie; putem pune multe aici. Dar va fi ceva ce tu socoteşti, potrivit cu sistemul tău de valori, că este de preţ. Şi mă voi trezi cu noapte şi mă voi culca tîrziu, ca să ating lucrul acela, să-l am. Tot ce sunt şi gîndesc şi fac, va fi în direcţia aceea.
Dragii mei, darul a fost dat. Chemarea ai auzit-o. Care-ţi este comoara? In locul acela ţi-e inima. Acolo ţi-s gîndurile, acolo-ţi consumi energia şi timpul. Înspre locul acela eşti atras; fie că vrei, fie că nu vrei. De aceea, răspunsul specific, sau mai bine zis, reformularea situaţiei, în mod specific este asta: Voi putea să am darul înflăcărat, dacă mi-am ales bine comoara. Care-s lucrurile tale cele mai de preţ? Există trei cărţi în Noul Testament, care ne vorbesc în special despre lucrurile de preţ, despre comori. Evanghelia după Matei, Epistola către filipeni şi Prima Epistolă a lui Petru. Acolo, găsim situaţii care ne aşează în trei locuri. Omul este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Exemplul cel mai sugestiv este cel din Evanghelia după Luca, din capitolul 7, în care Evanghelia vorbeşte despre sutaşul roman, care s-a dus la Isus, pentrucă avea un rob la care ţinea foarte mult. Luca 7.4. Incredibil verset. Cum să ţină la el un ofiţer, care de regulă era un zbir, cum să preţuiască un rob, un sclav? Care după concepţia vremii, nici măcar nu avea suflet. Puteai să faci ce vrei cu el, să-l vinzi oricînd, să-l omori. Nimeni nu te trăgea la răspundere. Şi Evanghelia spune despre păgînul acesta, că preţuia mult pe robul lui. De la un exemplu extrem, mergem la celălalt. Şi cartea Faptele apostolilor ne vorbeşte despre Gamaliel, ca despre un om preţuit de tot norodul. Ca s-ajungem în Biserică, apostolul Pavel vorbeşte despre prezbiteri, care sunt vrednici de îndoită cinste. Apostolul Petru completează imaginea şi ne îndeamnă: „Bărbaţilor, daţi cinste femeii, ca unui vas mai slab“. Şi aşa am acoperit tot spectrul care ţine de om. Cît de mult preţuieşti pe om? De regulă, urmînd valul lumii, suntem ispitiţi şi îndemnaţi să ne uităm la oameni, doar ca la nişte trepte peste care calc să ajung mai sus. Sau ca la nişte instrumente, care pentru o vreme mă slujesc şi apoi le las la o parte. Putem vedea cît de mult fac eu, dacă mă uit în două locuri, în Scripturi. Uitaţi-vă la pilda cu bunul samaritean. Aceasta a fost o ispită pentru Mîntuitorul. L-a întrebat cărturarul: Spune-mi cine mi-e aproapele? Şi El vorbeşte despre omul care se coboară de la Ierusalim la Ierihon, care a fost prins, bătut şi lăsat abia suflînd. Şi-a trecut preotul, a trecut levitul şi nimeni nu s-a oprit. Dar, s-a oprit unul care l-a pus pe măgarul lui şi l-a dus la han şi a plătit pentru el. Şi apoi, zice: era samaritean. Pentru un evreu, un samaritean era ca un cîine. Cine-mi este aproapele? Chiar vrăjmaşul. Cît de mult fac eu? Crucea răspunde la întrebarea aceasta. Acela a fost preţul, plătit pentru fiecare dintre noi. Oricît de ticăloşi am fost, oricît de răi, acela este preţul pentru mine, pentru tine, pentru dumneavoastră. E un preţ colosal, uriaş. Moartea Fiului lui Dumnezeu. Atîta face omul. Nu vreau să intrăm în exemplele din Evanghelii, în care ni se vorbeşte despre lucruri, ca fiind de mare valoare. Exemplul cel mai sugestiv aici, este cu acel vas de alabastru cu nard curat. Vreau să trecem la ultima categorie a lucrurilor de mare preţ din Noul Testament. Începem cu credinţa. Apostolul Petru spune asta: „Credinţa voastră este mult mai de preţ decît aurul care piere, dar acum este încercată prin foc“ (1.7). Tot apostolul Petru vorbeşte despre faptul că noi n-am fost răscumpăraţi din felul nostru deşert de viaţă cu aur, cu argint sau cu pietre scumpe, ci cu sîngele scump al lui Isus Cristos.
Dacă noi avem drept comori lucrurile acestea, darul va rămîne înflăcărat. Pentrucă problema se pune foarte simplu. Mîntuirea lui şi maturizarea lui atîrnă şi de mine. Face mult omul acela, oricine ar fi el, chiar duşmanul meu? Face deosebit de mult. Cît de mult? Crucea îmi arată cât face. Viaţa lui Cristos este preţul pentru omul acela. Şi în al doilea rînd, Mîntuitorul are cel mai mare preţ. Are valoare considerabilă, inestimabilă. Şi aici ultimul verset: Filipeni 3.8. Pavel se uită în toată viaţa lui, de la naştere, la seminţie, la educaţie, la viaţă de om matur şi spune: Toate acelea le văd ca o pierdere, ca nişte gunoaie, cînd mă uit la preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos, Domnul meu. Dar, textul merge mai departe, şi spune: Caut, alerg, mă avînt înspre El. Şi aşa a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. Doar pentrucă inima lui a fost atrasă, legată de această mare comoară. Altfel, dacă noi avem alte comori, ele ne cuceresc inima. Şi deși am început în Duhul putem sfârși în firea pământească. De noi atîrnă asta. Ce-am aşezat drept comoară în viaţa noastră? Cum alegi lucrul cel mai de preţ? Despre ce spui tu că are cel mai mare preţ? Dacă întrebi vecinii, dacă întrebi prietenii, de regulă, răspunsul va fi foarte simplu: nişte bancnote, fie verzi, fie roz. Aici e răspunsul imediat. Şi acelea te captează. Te pot cuceri. Şi inima ta, care odată a fost în flăcări pentru Dumnezeu, cu mare zel, uşor, uşor, uşor, se stinge şi se poate chiar împietri. Atîrnă de noi lucrul acesta.
Lucrul cel mai neplăcut pentru noi, ca oameni, este că viaţa ni se poate termina oricînd. Noi nu ştim cît vom trăi. Ne întîlnim azi, arătăm sănătoşi, bucuroşi, dăm mîna unii cu alţii, dar nu ştim dacă ne mai vedem mâine. Numai Dumnezeu ştie asta. El cunoaşte zilele fiecăruia. De aceea, lucrurile acestea nu le putem lăsa de pe o zi pe alta. Știţi de ce? La sfîrşit, potrivit cu ce ne învaţă Pavel în 1 Corinteni, capitolul 3, lucrarea fiecăruia va fi aprinsă. Cei care au zidit lemn şi paie vor pierde; cenuşa rămîne din lucrarea aceea. Numai cei care au zidit aur, argint şi pietre scumpe, valori adevărate, doar acelea rămîn. Şi judecata pentru fiecare dintre noi, poate fi azi, chiar acum. Noi alegem.
Vreau să închei rândurile acestea cu un verset pe care-l găsim la Evrei 11.26. Acolo, Cuvîntul lui Dumnezeu spune aşa, despre Moise: „El socotea ocara lui Cristos ca o mai mare bogăţie decît comorile Egiptului, pentrucă avea ochii pironiţi spre răsplătire“. Fraţilor, noi nu avem - doar dacă am fost vreodată în seiful unei bănci - noi nu avem idee, ce stă în spatele afirmaţiei: comorile Egiptului. Cît de mari erau acestea! Cea mai mare descoperire arheologică, din toată istoria omenirii, a fost descoperirea mormîntului Faraonului Tutankamon. In secolul XX. Un Faraon-copil. A murit la doi ani şi ceva, după ce a ajuns Faraon. Probabil a fost otrăvit. Pentrucă cel care vine după el, Faraonul următor, a şters toate referinţele din istoria Egiptului, cu privire la Tutankamon. Şi nici n-am ştiut pînă nu de mult că a existat vreodată un Faraon, cu numele acesta. Acesta e motivul pentru care jefuitorii de morminte, nici nu şi-au prea bătut capul, căutînd şi un astfel de mormînt. A fost ultimul mormînt de Faraon, descoperit în Valea regilor. O comoară uluitoare! Aur! E la fel ca în Apocalipsa, cînd zici că strada va fi de aur! Cam aşa era mormîntul. Şi acesta era un Faraon-copil, un Faraon neînsemnat. Ce ar fi fost în mormîntul Fraonului, care a zidit piramidele. Sau alte edificii colosale din Egipt. Ce-a avut acela cu el. Greu de spus. Despre Moise ni se spune, cînd a cîntărit lucrurile: acestea-s toate comorile Egiptului, pe care le pot avea într-o zi, urcînd la tron. Pe toate le las, dar pentruce? Pentru ocara lui Cristos. Pentrucă el avea ochii pironiţi, aţintiţi, fixaţi înspre răsplătire. Şi a trăit o viaţă din care noi învăţăm, chiar şi acum, după 3.500 de ani.

4.3.3 Conducerea în biserică

Ce este biserica?

Biserica este trupul lui Cristos. Cele două coordonate esențiale sunt prezența lui Cristos și comuniunea sfinților. Această perspectivă este fundamentală pentru a înțelege corect felul în care funcționează și se dezvoltă biserica. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că în biserică Cristos cel înviat și înălțat poate fi găsit, i se poate răspunde, și poate fi perceput, iar pe de altă parte, că creștinii își au rolul pe care acesta li-l dă. Lumea îl poate găsi pe Cristos în viața și mărturia bisericii, iar în biserică fiecare membru respectă darul pe care l-a primit de la Duhul Sfânt. Cele două acte de cult poruncite de Cristos reflectă aceste două coordonate: botezul reflectă privilegiul de a intra în prezența lui Cristos, iar Cina Domnului oferă prilejul de a celebra comuniunea cu El și unii cu alții.

Cum funcționează biserica?

Funcționarea bisericii depinde de respectarea darului (identității) primit de fiecare membru. Dumnezeu a așezat mădularele în trup așa cum a ales el (1 Cor. 12:18). Acceptarea mulțumitoare a darului dat de Dumnezeu este esențială pentru slujirea fiecărui membru al trupului. Aceasta face ca biserica să fie un trup armonios în care fiecare mădular are nevoie de celelalte și în care fiecare mădular este necesar având o contribuție specifică.

Cine conduce biserica?

Biserica este condusă de Domnul Isus Cristos (Efeseni 1:22). Întrebarea esențială este cum își exercită Domnul Isus Cristos autoritatea asupra bisericii. Primul răspuns la această întrebare este prin Sfânta Scriptură. Biblia este autoritatea unică în toate domeniile vieții spirituale, atât personale cât și comunitare (a bisericii). Al doilea răspuns este că exercitarea autorității Domnului Isus Cristos în biserică are loc prin cei care au caracterul corespunzător și cunoașterea necesară pentru explicarea și aplicarea Sfintelor Scripturi în viața bisericii. Așadar, nu este vorba de autoritatea unor oameni, cât despre autoritatea Domnului Isus Cristos prin cărțile Scripturii explicate pentru viețile membrilor din biserică. Întotdeauna autoritatea/conducerea în biserică este derivată de la Domnul Isus Cristos. Pentru ca autoritatea Domnului Isus Cristos să fie experimentată în biserică trebuie ca acești oameni să ilustreze în viețile lor caracterul și învățătura Marelui Păstor, Domnul Isus Cristos, și să fie capabili să dea învățătură sănătoasă bisericii.
Conducerea în biserică este un dar primit de la Dumnezeu (Romani 12:8; 1 Cor. 12:28) de către unii dintre membrii ei. Conducerea umană a bisericii nu este la nivelul întregii biserici, pentru că în bisericile Noului Testament există un model consecvent de pluralitate a prezbiterilor ca și grup principal de conducere. În fiecare biserică nou întemeiată apostolul Pavel „rânduia prezbiteri“ (Fapte 14:23, Listra, Iconia, Antiohia); a făcut la fel la Efes: în Fapte 20:17 el cheamă la Milet pe prezbiterii bisericii din Efes. La Tesalonic este la fel: „cei care vă cârmuiesc în Domnul“ (1 Tes. 5:12). Ucenicii lui Pavel au avut porunca de a face la fel: Tit în Creta („te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, și să așezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit.“ Tit 1:5). De asemenea, Iacov vorbește despre „prezbiterii bisericii“, care sunt chemați acasă la cel bolnav pentru ca ei să se roage pentru însănătoșirea acestuia (Iacov 5:14). La fel, în 1 Petru 5:1-2, care este o epistolă pentru bisericile din Bitinia și Pont, Petru scrie: „sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi,..., păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră“. Epistola către evrei îi numește pe conducătorii bisericii „mai marii voștri“: „ascultați de mai marii voștri, și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele“ (13:17).
Prezbiterii organizează și păstoresc biserica având în atenție următoarele șase priorități: învață Cuvântul lui Dumnezeu, modelează un caracter cristic, mențin puritate doctrinară, disciplinează pe credincioșii rebeli, supraveghează nevoile bisericii, și se roagă pentru bolnavi.
Prezbiterii ajută la dezvoltarea și susținerea viziunii și valorilor bisericii, așezând direcțiile majore de dezvoltare a bisericii. Urmăresc evlavia prin studiul Scripturii, rugăciune, slujire, și părtășia cu poporul lui Dumnezeu. Verifică tot procesul angajării de personal. Asigură sănătatea financiară și aprobă bugetul anual și schimbările de buget. Lucrează cu personalul angajat pentru strategiile de lucru ale bisericii. Studiază Cuvântul lui Dumnezeu împreună cu ceilalți prezbiteri, și evaluează sănătatea și eficacitatea bisericii față de idealul găsit în NT. Trag la răspundere pe păstorul/prezbiterul senior pentru slujirea și evlavia sa personală, slujind ca prieteni apropiați, confidenți, și sprijin. Trag la răspundere personalul angajat pentru evlavia lor personală. Informează cu privire la dezvoltarea lucrărilor bisericii. Supraveghează procesul de restaurare.
Din punct de vedere al recunoașterii unei persoane ca prezbiter/episcop/păstor, Sfânta Scriptură prezintă elementele fundamentale ale procesului prin care biserica ajunge să fie condusă de către cei care au primit darul conducerii de la Dumnezeu: cel în cauză dorește responsabilitatea de a fi episcop, pentru care este nevoie de un caracter deosebit (1 Tim. 3:1-7; Tit 1:6-8). Felul în care se verifică darul conducerii dat de Dumnezeu unui om este prin caracterul și slujirea sa, văzute în diferite domenii (moralitate, educație, relație cu alții, relație cu finanțele, cu familia sa, cu cei din societate). Prezbiterii bisericii au datoria formării și verificării acestor lucruri în viața viitorului prezbiter. Acest lucru nu trebuie făcut în grabă, iar cel în cauză trebuie să fie cunoscut în comunitatea creștină prin slujirea lui. Caracterul, familia și mărturia sunt lucruri cunoscute parțial de către oameni, de aceea este nevoie ca unul sau mai mulți dintre prezbiteri să se ocupe îndeaproape de formarea și cercetarea viitorului prezbiter.

Ce rol are biserica, în întregimea ei, în recunoașterea chemării de prezbiter a unei anumite persoane?

Toți membrii bisericii au responsabilitatea de a încuraja și ajuta la formarea viitorului prezbiter. Aceste responsabilități se indeplinesc prin post și rugăciune (Fapte 14:23) pentru cel care se află în procesul formării; iar imediat ce știu de lucruri nepotrivite despre cel în cauză trebuie să-l confrunte pentru a se îndrepta, pentru ca acesta să fie potrivit pentru noua responsabilitate. Sprijinirea și îndreptarea sunt responsabilitățile bisericii în această lucrare de așezare de prezbiteri.

Raporturile din grupul prezbiterilor

Fiecare grup are un conducător. În bisericile din Noul Testament avem aceeași situație. Între apostoli conducătorul a fost Petru (Luca 5:7,10; 22:31-32; Ioan 21:15-17; Fapte 15:7-11), în echipa de lucrare a lui Pavel a fost Pavel, între prezbiterii din Ierusalim a fost Iacov (Fapte 15:13-21). Acesta este modul de lucru al lui Dumnezeu din totdeauna, de a căuta și găsi un om (Ezechiel 22:30): Moise, Iosua, Samuel, Neemia, Petru, Pavel, Iacov, Timotei, Tit, care să conducă poporul lui Dumnezeu. Un astfel de om este atât conducătorul grupului de conducere, cât și slujitorul acestora. Este în responsabilitatea acestuia trasarea și împărtășirea viziunii cu privire la lucrare, implicarea totală în implementarea ei, și darea de socoteală față de ceilalți din grupul de conducere pentru lucrarea și caracterul său. Ceilalți prezbiteri trebuie să împărtășească și să susțină viziunea pastorului/prezbiterului senior și să se implice cu toată inima în implementarea ei. Pentru că Domnul Isus Cristos este Marele Păstor al bisericii, hotărârile din grupul de conducere se iau strict pe baza și sub autoritatea Sfintelor Scripturi; ceea ce este esențial pentru biserică este aflarea voii Domnului ei și urmarea lui cu credincioșie. Grupul prezbiterilor are nevoie de o dare de socoteală în afara bisericii locale față de un conducător recunoscut și respectat care nu este membru al bisericii. Acest lucru trebuie făcut periodic.

Pentru cât timp slujește cineva ca prezbiter?

Scripturile nu dau răspuns la această întrebare. Pentru că așezarea cuiva ca prezbiter este pentru slujire ca și conducător, rămânerea lui în această poziție depinde de regăsirea în viața acestuia a caracterului și mărturiei menționate mai sus. Ceilalți prezbiteri au autoritatea de a cere oricând oricărui prezbiter ieșirea din slujire, dacă acesta nu se îndreaptă imediat după ce a păcătuit, sau dacă într-un fel sau altul își pierde calificarea.


5. Bibliografie de referinţă în limba română



Augustin, Prima cateheză, iniţiere în viaţa creştină (George Bogdan Ţâra, tr., Iaşi: Polirom, 2002)
Catehismul Bisericii Catolice (Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993)
Catechismul heidelbergian (Peter Miklos, tr., Cluj: Ce koinonia, 1992).
de Nyssa, Grigore, Marele cuvînt catehetic (Grigorie Teodorescu, tr., Bucureşti: Sofia, 1998).
Luther, Martin, Catehismul mic cu scurte explicaţii (J. Moscovici, tr., Cluj Napoca: Logos şi Dansk Balkan Mission, 1996).