We all know from our experiences that our relationships have a saying about how we feel. If our relationships are healthy we are feeling well and our health is strong. If our relationships hurt we are not well and our health is in danger.
The more you love others the more your heart will be stronger. If you follow the example of God, the way he loved us, your growing love for others will lead to the holiness of heart. The human being lives at his/her full potential only when he/she loves others as God loves them. So, make sure that you have solved everything which can hinder you to love others. It is for your own good and your powerful witness.

După toate câte s-au întâmplat în ultimele săptămâni fiecare avem nevoie să lăsăm frământarea la o parte și să ne continuăm slujirea. Desigur, undeva printre gândurile noastre sunt întrebările legate de cum îți sfârșești alergarea și care este manifestarea puterii lui Dumnezeu între oameni. Cu privire la prima, trebuie să ne rugăm ca mai ales la sfârșit să fim vrednici de a fi urmați, iar în ce privește a doua avem nevoie de un discernământ activ, deschis suveranității lui Dumnezeu.
După astfel de evenimente trebuie să fim mai flămânzi după cercetarea Scripturilor și aplicarea lor în vremea de azi. Trebuie să fim mai disciplinați în a ne modela ideile după adevărul revelat în Cuvântul scris care depune mărturie despre Cuvântul întrupat. Trebuie să fim mai aspri cu trupurile noastre, ca după ce am propovăduit altora noi înșine să nu fim lepădați.
Ne continuăm slujirea știind că Diavolul nu a murit, dar nu suntem preocupați de uneltirile lui, deși nu suntem în necunoștință de ele. Slujim pe Cristos în Biserica și Împărăția lui nefiind fascinați de întuneric, ci iubind lumina. Nu punem accent pe lucrările Celui rău, ci pe lucrările lui Cristos. Tânjim după puterea lui Dumnezeu, dorind ca ea să fie revărsată din plin peste noi toți. Practicăm cu bucurie rugăciunea permanentă. Slujim știind că teologia este un demers comunitar, nu unul solitar. Trebuie să vedem cât mai limpede și să știm ce credem. Durerea și bucuria nu sunt stări incompatibile, iar suferința și martirajul nu sunt vestigii ale domniei Satanei, ci sunt dintre cele mai eficiente instrumente ale lui Dumnezeu în transformarea noastră și în creșterea bisericii.
Nimic nu trebuie să ne distragă atenția de la cele esențiale: credința, nădejdea și dragostea. Să iubim pe Dumnezeu și pe toți oamenii, dovedind astfel că Duhul Sfânt rodește în noi caracterul Fiului lui Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan actul credinţei va fi pus întotdeauna lângă cel al necredinţei. Ai văzut o minune? Ce faci? Ai ascultat un Cuvânt? Ce faci? Mântuirea în Evanghelia după Ioan nu este atât de mult descrisă ca un act al ispăşirii, aşa cum este descrisă în Evangheliile sinoptice şi în scrierile apostolului Pavel (deşi este şi aşa ceva – atunci când Ioan spune: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“, Ioan 1:29, acolo ţinteşte). Ioan atacă lucrurile dintr-un cu totul alt unghi. În rugăciunea din Ioan 17 Mântuitorul spune: „și viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu“ (v. 3). Este vorba despre o viaţă veşnică venind în viaţa mea, având în vedere toate cele pe care le-a adus Cristos, toate cele pe care le-a adus de la Dumnezeu, o viaţă veşnică mijlocită de Dumnezeu. În capitolul 5:26 ni se spune: „Tatăl are viaţa în El Însuşi, şi El a dat Fiului să aibă viaţă în El Însuşi. De aceea, cine are pe Fiul are viaţa veşnică.“ Aşa se pune problema în Evanghelia după Ioan. De aceea, toate, toate depind de faptul dacă Îl ai sau nu Îl ai pe Fiul, ai crezut în El sau L-ai respins.
Ioan merge atât de departe încât spune: „Ascultă, ceea ce aşteptăm noi la sfârşitul veacurilor, judecata, de fapt, într-un anumit sens, are loc acum. Ai crezut? Treci din moarte la viaţă. Judecata va fi un lucru uşor pentru tine. N-ai crezut? Deja verdictul a fost pus asupra ta, ai fost judecat“ (vezi Ioan 5:24). Atât de mult depind acum toate de Cristos.

Întâlnirea Domnului cu femeia samariteancă ne arată cât de mult îi iubeşte Cristos pe cei păcătoşi. Nu există limite pentru dragostea Sa. Este o dragoste care întotdeauna funcţionează în perimetrul adevărului, o dragoste care nu-i spune minciuni şi nu lasă lucruri ascunse în viaţa ei. Nu! O dragoste care le scoate pe toate la iveală, pentru a fi toate date la o parte, pentru a-şi vedea vinovăţia, pentru a-şi mărturisi starea, pentru a-I cere lui Cristos lucrurile pe care numai El le poate da.
Să spui lucruri de o importanţă atât de mare unei asemenea femei! De regulă, lucrurile mari, adânci, deosebite le spui unui anumit tip de audienţă. Îl vedem pe Mântuitorul aproape risipind bunătăţile lui Dumnezeu, dar nu fără rost, ci cu mare folos. Femeia aceasta lasă găleata, se duce în sat şi mărturiseşte ce i s-a întâmplat. Şi tot satul vine, Îl cheamă, şi Isus rămâne cu ei câteva zile. La urmă toţi spun: „Acum credem nu pentru că ne-ai spus tu, ci pentru că am auzit şi noi că El este cu adevărat Salvatorul lumii.“ Aceşti ţărani samariteni, aceşti câini, aceşti necuraţi, aceşti pângăriţi ajung să creadă că El este Mântuitorul întregii lumi.

Acest montaj filmat în insulele Galapagos arată fără cuvinte cât de frumos și complex este ceea ce a creat Dumnezeu. Un veritabil curs de teologie naturală.

Nevoia numărul unu a Bisericii este nevoia de ucenici dedicaţi. Biserica are nevoie de oameni care doar pentru aceasta trăiesc: pentru Isus, oameni care împlinesc literal în viaţa lor, în faptele lor, cea mai mare poruncă din Lege: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot ceea ce eşti tu.“ Textul nostru despre aceasta vorbeşte. La prima citire, pentru că avem traducerea Cornilescu, nouă nu ni se pare că reprezintă o mare valoare. El spune: un litru de mir, de trei sute de lei. Astăzi, cu trei sute de lei nu poţi să cumperi nici un corn. Literal, însă, este vorba de trei sute de dinari. Un dinar, ştim din pilda vierilor, era plata pentru o zi de lucru, din zori şi până la asfinţit. Trei sute de dinari înseamnă munca unui om, cu normă întreagă, pentru un an de zile. Atât a dat pe un litru de mir. Dacă ai salariu de trei mii pe lună, într-un an ai 36 de mii. Ai da 36 de mii de lei pe un litru de parfum? Iar, apoi, ca semn al dragostei faţă de Cristos, să-I ungi picioarele cu el?! În Vechiul Testament ni se vorbeşte despre nard în cartea Cântarea Cântărilor. În capitolul 1:12 nardul este asemănat cu preaiubitul Sulamitei, iar în 4:13, cu copiii ei. În Scripturi, când cineva vrea să vorbească despre ceva de nepreţuit, despre ceva enorm de scump, foloseşte imaginea nardului curat. Aşa ceva a luat Maria – poate au fost economiile ei de-o viaţă – şi a dăruit lui Cristos. Probabil, ca şi văduva aceea care a pus doi bănuţi, şi Maria a pus tot ce avea, a pus trei sute de dinari pe picioarele lui Cristos. O faptă efectiv şocantă! „Ce face femeia aceasta aici? În primul rând, e o masă la care stau bărbaţii. Ne bucurăm că a venit Isus în Betania.“ Să încercăm să prindem puţin atmosfera acelui eveniment. El a făcut o minune unică: l-a înviat pe Lazăr, de patru zile mort. Cuvântul ne spune: mulţi credeau în El, din cauza lui Lazăr. Alţii însă Îl puseseră pe Isus pe listă să-L omoare, iar acum l-au pus şi pe Lazăr, ca oamenii să nu-l mai poată vedea pe Lazăr viu, şi astfel să creadă în Isus. Pentru că, atunci când vezi pe cineva care a beneficiat de puterea lui Isus, crezi în Isus! Acum erau amândoi acolo. Nu s-au îmbulzit în Betania doar pentru Lazăr, ci şi pentru Cel care l-a înviat pe Lazăr. Şi în mulţimea aceea vine şi o femeie, care face un gest cu totul şi cu totul ieşit din comun.

În vreme de depresie, de întuneric, de presiune, de vale adâncă, Cristos vorbeşte într-un mod unic (Ioan 14.1-14). Cuvântul Lui într-o vreme ca aceea este cel care te poate lua de acolo. Filip intră şi el în vorbă. Dacă la Tatăl ajungem numai prin Tine, arată-ni-L, să-L vedem! Mai apare de multe ori această întrebare în Scripturi. Poate cea mai cunoscută este în Exod 33, când Moise Îi spune: „Doamne, arată-Mi slava Ta, să Te văd.“ Şi Dumnezeu i-a spus: „Stai în crăpătura stâncii şi vei vedea din spate slava Mea.“ Mântuitorul spune: „Puteţi vedea slava din faţă acuma. Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Tatăl locuieşte în Mine. Tot ceea ce El este, Eu v-am arătat. Ceea ce am făcut Eu vorbeşte despre El, Îl descoperă pe El.“ Putem fi ispitiţi să ne gândim că Dumnezeu este foarte aproape de noi, şi ni Se arată şi ne vorbeşte în mod deosebit, atunci când este bine în viaţă, când lucrurile merg unul după celălalt, când este ca și cum o inerţie le-ar duce. Se poate să fie aşa. Nu avem prea multe întâmplări în Scripturi despre aşa ceva. Mai multe avem despre când e greu. Atunci Dumnezeu vorbeşte într-un mod deosebit. Aşadar, dacă suntem duşi prin astfel de perioade, să cerem de la Dumnezeu acel cuvânt pe care i l-a dat lui Toma, pe care i l-a dat lui Filip, în seara în care ei au fost cuprinşi de tulburare. „Noi nădăjduiam la multe. Din ce ne spui Tu, toate se vor nărui. Şi acum, ce urmează să facem?“

Să rămânem în minte cu această imagine a Mântuitorului – un Mântuitor pe care nu-L pot ispiti, nu-L pot minţi, nu-L pot înşela, un Mântuitor care mă cunoaşte, un Mântuitor care îmi porunceşte să nu mai păcătuiesc, un Mântuitor care este gata să nu mă condamne, să nu mă osândească. Cel care a venit să moară pentru păcate porunceşte oprirea păcatului! Cel care mă cunoaşte în întregime îmi mai dă o şansă! Înaintea unei aşa corectitudini, înaintea unei aşa atitudini de acceptare, care este atitudinea pe care ar trebui s-o avem noi? Femeia prinsă în curvie vorbeşte foarte puţin în situația în care se află. Nu spune nimic până nu o întreabă Isus. Au adus-o oamenii aceia – ne putem imagina situaţia ei, zbaterea ei, toţi o acuzau, dar ea nu zice un cuvânt. Vorbeşte atunci când îi vorbeşte Isus. Pentru o situaţie aflată atât de jos există soluţie atunci când îţi vorbeşte Cristos. Ascultarea de El garantează ridicarea şi curăţirea.

Phil. 3.1-16 - living a secure life from El Roi on Vimeo.

Textul din Noul Testament care abordează direct acest subiect este Romani 13.1-7. Acest text trebuie așezat între celelalte texte din Biblie care ating aceeași tematică pentru a avea o înțelegere cât mai bună a relației dintre creștinism și instituțiile politice ale statului.
Romani 13 presupune un stat cât de cât tolerant față de bisericile din Roma. În contextul abuzurilor de la adunarea taxelor (abuzuri menționate de Tacit, Anale 13.50-51) cetățenii romani cer lui Nero la anul 57 AD să intervină în oprirea acestor jafuri. Nero caută diferite soluții pentru împiedicarea acestor abuzuri (primii ani ai domniei lui Nero au fost ani buni). Ce atitudine trebuie să abiă biserica în această situație? Cum trebuie să se relaționeze biserica la instituțiile statului? Răspunsul dat de apostolul Pavel are trei părți: a) oricine trebuie să fie supus stăpânirilor cele mai înalte, b) trebuie să fiți supuși nu numai din cauza pedepsei, ci și din cauza conșțiinței, și c) dați tuturor ce sunteți datori să dați.
Apostolul Pavel așează în acest fel elementele esențiale ale relaționării la instituțiile statului în situația în care acesta este cât de cât tolerant și neutru față de biserică. Punctul de pornire al argumentului său este dat de suveranitatea lui Dumnezeu peste tot ce se întâmplă în istorie. Orice stăpânire este lăsată de Dumnezeu. Rolul acestor stăpâniri este de a impunea dreptatea și ordinea. Creștinii trebuie să fie preocupați de facerea binelui și astfel vor avea laudă din partea stăpânirii. Respectul și ascultarea față de autoritățile statului sunt sincere, și se bazează și pe îndemnul conștiinței. Ei trebuie să practice plata impozitelor și taxelor de vamă. Acestea sunt adevărate atâta vreme cât statul este cât de cât bun și tolerant. Când statul începe să persecute biserica atitudinea acesteia se schimbă. Termenii acestei schimbări sunt dați de cuvintele apostolilor Petru și Ioan în Fapte 5.29: trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Aceasta în contextul în care Sinedriul caută să le interzică să nu mai predice despre Isus. În Romani 13 puterea Romei este văzută în termeni relativ pozitivi și de aceea avem descrisă relaționarea la instituțiile ei în termenii respectului și ascultării, dar tot Roma este descrisă și în Apocalipsa 13. Acolo Roma și instituțiile ei sunt descrise negativ pentru că luptă împotriva bisericii. Când stăpânirea hulește și cere închinare biserica nu trebuie să asculte! Aceasta indiferent de cât de puternică este această stăpânire și cât de agresivă este. Tot ca un exemplu negativ, apostolul Pavel le cere celor din Corint să nu meargă la tribunalele din cetate pentru soluționarea conflictelor legale dintre frați (1 Cor. 6.1-11). Când judecătorii sunt nelegiuiți sfinții nu trebuie să apeleze la verdictul lor. Aceasta în situația în care Pavel însuși a fost în situația de a face apel la judecata Cezarului pentru soluționarea conflictului său cu conducătorii iudeilor. El a cerut acest lucru pentru că Sinedriul era sub influența puternică a celor care erau împotriva bisericii și el s-a folosit de dreptul său de cetățean roman pentru a face apel la o autoritate mai înaltă pentru soluționarea cazului său.
Alte exemple de relaționare la instituțiile statului sunt în cartea profetului Daniel. Atâta timp cât autoritățile nu cer închinare și nu interferează cu elementele fundamentale ale identității celor din poporulu lui Dumnezeu aceștia ascultă și se supun poruncilor împăratului Babilonului, dar atunci când acesta cere închinare Hanania, Mișael și Azaria nu se închină înaintea chipului ridicat de Nebucadnețar și sunt aruncați în cuptorul de foc, și la fel Daniel refuză să se roage împăratului și este aruncat în groapa cu lei.
Tot ca exemplu pozitiv de relaționare la puterea politică este dat de scrisoarea profetului Ieremia către cei din exilul babilonian (Ier. 29): zidiți case, sădiți grădini, luați-vă neveste, urmăriți binele cetății, și rugăți-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!
Câtă vreme statul este relativ neutru și tolerant cu poporul lui Dumnezeu acesta trebuie să-l asculte, dar atunci când statul cere lucruri care contravin elementelor fundamentale ale identității poporului lui Dumnezeu atunci acesta nu se supune puterilor statului. Păcatul este limita ascultării din partea poporului lui Dumnezeu.

Necazurile din viață au două cauze: împrejurări externe (dușmani, dezastre, situații rele) și nelegiuiri personale din trecut. Deși cele din urmă, dacă sunt mărturisite sunt iertate de Dumnezeu, au consecințe pe termen lung și pot provoca greutăți ulterioare. Cele dintâi au greutate mai mare în situații de pericol. Ce atitudine trebuie să ai? Psalmul 40 oferă un răspuns detaliat la astfel de situații. Cel în criză este conducătorul poporului, regele.

În astfel de situații el se bazează pe felul în care Dumnezeu și-a dovedit în trecut îndurarea/dreptatea și credincioșia. În situații de criză militară nimicitoare (groapa pieririi, fundul mocirlei) Dumnezeu l-a izbăvit și l-a așezat pe stâncă. În urma unor astfel de izbăviri el a celebrat împreună cu tot poporul victoria dată de Dumnezeu. Acestea sunt evenimente care așează gândirea și atitudinea poporului pe o anumită direcție: ca urmare a legământului lui Dumnezeu cu poporul său acesta intervine și îl scapă din necaz. Se merge până acolo încât se înțelege fericirea în termenii încrederii în Domnul și evitării urmării celor mândri și mincinoși. Izbăvirea lui Dumnezeu vine pentru că regele poporului și-a văzut locul în cadrul planului lui Dumnezeu. El este un om care a trăit ceea ce scrie în lege despre el (Deut. 17.14-20). El este un om care a ascultat de Dumnezeu nu doar la suprafață (aducând jertfe), ci și înlăuntru (legea este în adâncul inimii sale). El este un om care nu a ascuns îndurarea Domnului, nici bunătatea și credincioșia sa, ci le-a proclamat în adunarea cea mare a poporului lui Dumnezeu. Regele trebuie să fie un herald al lucrărilor lui Dumnezeu în viața poporului său. Acestea sunt componentele constante ale relației de legământ cu Dumnezeu și poporul său al cărui reprezentant este regele. În criză regele conduce poporul în a-și aduce aminte de toate aceste minuni ale lui Dumnezeu.

Apoi în prezent, ca în orice perioadă de criză, regele se confruntă cu tensiunea dintre prezența dușmanilor care vor să-l nimicească, și cunoștința că aceștia vor fi distruși. În final încrederea că Dumnezeu îl va izbăvi din nou are câștig de cauză. Cei care-l caută pe Dumnezeu și care iubesc mântuirea sa celebrează victoria pe care le-o dă Dumnezeu.

În acest fel ciclul criză - rugăciune - izbăvire continuă, iar atitudinea care trebuie să persiste este cea a smereniei: eu sunt sărac și lipsit, dar Domnul se gândește la mine.

Blestemarea smochinului și curățarea Templului sunt astfel de fapte. Ele se înscriu în șirul altor fapte simbolice găsite în Biblie: Isaia umblând dezbrăcat și desculț timp de trei ani (Isaia 20.2-4), Ieremia care ascunde bucata de pânză de lână lângă Eufrat până aceasta putrezește (Ier. 13.1-11), Ieremia care sparge vasul de lut (Ier. 19.1-13). Acestea sunt fapte care vorbesc fără cuvinte.
În cazul smochinului Isus a căutat să mănânce smochine și nu a găsit. Deși nu era vremea smochinelor, ideea nu este în primul rând una agricolă, ci una escatologică, a judecății. Deși smochinul era verde era fără rod. În situația lipsei rodului Isus pronunță verdictul și smochinul se usucă.
Ideea este similară în cazul Templului. În contextul rivalității dintre Marele Preot și Sinedriu, pe care îl alungă, Isus vine și pronunță din nou condamnare. Sindedriul, fiind alungat în acel an pe Muntele Măslinilor unde aveau control „fiii lui Hanan“, este suspectat de către Marele Preot că l-ar susține pe Isus în acțiunea sa de alungare a celor care vindeau și cumpărau în Templu. Aceștia au avut acces în Curtea Neamurilor din Templu datorită acțiunii de răzbunare a lui Caiafa care caută să contracareze cele patru piețe de pe Muntele Măslinilor, unde Marele Preot nu avea autoritate. Dacă cifrele pe care ni le spune Josefus sunt corecte, în anul 66 AD, de Paști, s-au adus ca jertfă 255600 de miei. Se vede cu ușurință miza financiară uriașă care era în joc. De aceea Marele Preot și susținătorii acestuia, cărturarii, îl întreabă pe Isus când acesta alungă din Curtea Neamurilor pe cei ce vindeau și cumpărau: „Cu ce putere faci tu aceste lucruri? Cine ți-a dat puterea aceasta să le faci?“ Caiafa și cărturarii pun aceste întrebări fiind suspicioși. Ei nu văd în acțiunea lui Isus condamnarea lui Dumnezeu. Nu avem o restaurare a Templului, ci anunțarea unei condamnări. Când Casa lui Dumnezeu este transformată dintr-o casă de rugăciune într-o peșteră de tâlhari urmează să fie înlocuită. Templul din Ierusalim va fi înlocuit de către Isus cu un templu care nu e făcut de mâini: biserica.

Lumea creată de Dumnezeu este o lume ordonată, bine întemeiată și întărită, pe când experimentarea vieții în lumea lui Dumnezeu nu este întotdeauna caracterizată de ordine; Psalmul 24 ne dă răspunsul la această situație care se regăsește în viețile tuturor oamenilor.

Ordinea lui Dumnezeu din creație este o ordine morală care-și găsește simbolul principal în locul cel sfânt al lui Dumnezeu: Sionul, muntele Domnului. Suirea la Muntele Domnului este posibilă numai în urma unei îndreptări personale morale. Așa cum Dumnezeu supune orice încercare a haosului în creația sa prin puterea sa și dreptul de Creator, tot așa el poate aduce ordine în viețile celor din poporul său atunci când aceștia sunt cu mâinile nevinovate, inima curată, nu-și dedau sufletul la minciună, și nu jură ca să înșele. Doar cel care caută fața lui Dumnezeu va fi interesat în aceste practici ale vieții și trăsături ale caracterului. Ca urmare a lor ei vor avea parte de binecuvântarea Domnului și de dreptate de la Dumnezeu. Așa te salvează Dumnezeu de la haos în viață.
Domnul este un luptător tare și viteaz, el este Domnul oștirilor și de aceea el poate restabili ordinea și în viața ta. Ordinea în creație, și biruința și pacea în viață sunt părți ale aceluiași concept: Dumnezeu împăratul viteaz în luptă.

Învăţătura Domnului Isus Cristos

Învăţătura lui Isus este cunoscută din dezbaterea pe care a avut-o cu fariseii (Mat. 19.3-9; Mc 10.2-12) şi dintr-o zicere scurtă din Mat. 5.31 şi Luca 16.18. Textul din Matei 19 este cele mai complet. În el avem două expresii care necesită o atenţie deosebită: din „orice pricină“ şi „afară din pricină de curvie“ (termenul porneia poate avea o diversitate de sensuri, incluzând orice, de la indiscreţie sexuală la destrăbălare sexuală). Aceste două expresii sunt expesii tehnice legale.
Fariseii l-au întrebat pe Isus: Permite legea (de ex. Deut. 24.1) divorţul pentru orice pricină? Isus a răspuns că acel text permite divorţul doar pentru motivul curviei. Aceasta înseamnă că cei divorţaţi din orice pricină nu erau divorţaţi în mod valid – teoretic, ei încă erau căsătoriţi. De aceea, dacă se căsătoreau cu altcineva însemna că trăiau în curvie.
Când a fost întrebat despre divorţul din orice pricină, Isus nu a răspuns imediat. El a folosit ocazia pentru a vorbi despre căsătorie:
- căsătoria este monogamă. Vechiul Testament a permis poligamia (ea este presupusă în Exod 21.10, Deut. 21.15 şi Lev. 18.18) şi încă era permisă în Palestina primului secol. Isus a spus că monogamia era idealul Vechiului Testament.
- căsătoria este pentru toată viaţa, astfel divorţul trebuie evitat prin toate mijloacele.
- căsătoria se poate desface prin divorţ în cazurile celor cu inima împietrită. Isus nu a explicat ce vrea să spună prin aceasta, dar ascultătorii săi se puteau gândi la Ieremia 3-4, pentru că acela este singurul text în care se vorbeşte despre împietrirea inimii în contextul căsătoriei sau divorţului. Ieremia a descris Israelul ca soţia împietrită a lui Dumnezeu atunci când ea curveşte repetat cu idolii şi refuză cu încăpăţânare să se pocăiască. Profeţii VT au spus că Dumnezeu în final urma să divorţeze de Israel, însă numai după multe încercări de a o chema la pocăinţă. Astfel, Isus a vrut să spună că cineva nu trebuie să caute divorţul imediat de cel care a păcătuit, ci să îl cheme la pocăinţă. Totuşi divorţul este permis în cele din urmă dacă cel în cauză îşi împietreşte inima şi nu vrea să se pocăiască.
- căsătoria trebuie să supravieţuiască curviei. Fariseii au zis că Moise a poruncit divorţul pentru curvie, pe când Isus a spus că doar l-a permis. Isus a vrut să accentueze că divorţul era permis, dar nu obligatoriu, chiar atunci când există motiv de curvie. Spre deosebire de farisei Isus i-a încurajat pe oameni să caute pocăinţa de la soţul/soţia lor, şi apoi se ierte, chiar în cazul curviei.
- căsătoria nu ese obligatorie. Această învăţătură o avem în Matei imediat după dezbaterea despre divorţ (Mat. 19.10-12). Isus a spus că un om poate alege să fie eunuc (să trăiscă o viaţă de celibat).
Cuvintele lui Isus, „ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”, arată că avem o poruncă aici. Cei doi se pot despărţi, dar nu trebuie să o facă. De aceea Isus nu condamnă orice divorţ, ci cel pentru orice pricină. El a permis divorţul din pricina curviei, deşi l-a descurajat cu tărie.

Învăţătura Apostolului Pavel
Această învăţătură o avem în 1 Corinteni 7 unde el răspunde celor care doreau să restrângă relaţiile sexuale în cadrul căsătoriei şi să divorţeze de soţii necreştini. El le spune că relaţiile sexuale sunt o obligaţie în cadrul căsătoriei (v.3-5) şi le reaminteşte învăţătura lui Isus despre divorţ. Pavel trage concluzia că un creştin nu trebuie să iniţieze divorţul şi trebuie să caute împăcarea. Dacă un necredincios divorţează, cel credincios nu mai este legat. În v. 39 Pavel spune că o căsătorie este sfârşită prin moarte. Cel credincios care a rămas văduv se poate căsători doar în Domnul.
Pavel, ca şi Isus, a fost mult mai interesat în căsătorie decât în divorţ. Când unii din Corint au vrut să divorţeze de soţii lor necredincioşi, Pavel le-a reamintit obligaţiile din căsătorie.
- obligaţii conjugale (1 Cor. 7.3-5). Fiecare soţ/soţie trebuie să fie slujitorul celuilalt. Acest limbaj al slujirii şi stăpânirii este din Exod 21.10. Abstinenţa sexuală era permisă doar prin înţelegere, doar pentru un timp, pentru a se dedica rugăciunii.
- obligaţii materiale (1 Cor. 7.33-34). Pavel spune că cei căsătoriţi trebuie să se îngrijească de lucrurile lumii, ca să placă soţiei. Pavel vorbeşte pozitiv despre această lume, pentru că sprijinul material a fost poruncit în Exod 21.10 (mâncare şi îmbrăcăminte).
- cei credincioşi trebuie să se căsătorească doar cu credincioşi (1 Cor. 7.39).
Pavel a fost preocupat să îi oprească pe cei din Corint de la divorţ. El le-a dat câteva reguli despre divorţ.
- credincioşii nu trebuie să recurgă la divorţ prin separare (1 Cor. 7.10-14). Divorţul prin separare era forma greco-romană pentru divorţ fără vină. El le reaminteşte de învăţătura lui Isus care a condamnat divorţul pentru orice pricină.
- dacă au divorţat prin separare, trebuia să se împace (1 Cor. 7.11). Unii dintre cei din Corint divorţaseră deja.
- dacă ei au fost victime ale divorţului prin separare, ei nu mai sunt legaţi (1 Cor. 7.15). Căsătoria lor este desfăcută. Odată ce soţul sau soţia cuiva l-a părăsit, divorţul a avut loc.
- există motive valide pentru divorţ. Părăsirea este un motiv valid pentru divorţ. Cel părăsit este divorţat fără voia lui.

Concluzie
Ascultătorii evrei şi cititorii cuvintelor lui Isus din primul secol ştiau despre subiectul divorţului şi recăsătoririi câteva lucruri. În primul rând, toate curentele din iudaism erau de acord cu cinci motive pentru divorţ în Scripturi: nefertilitate (Gen. 1.22, 28), necredincioşie (Deut. 24.1), neglijare a hranei, îmbrăcămintei, sau dragostei (Exod 21.10-11), şi acestea erau recunoscute ca jurăminte implicite în contractul/legământul de căsătorie. Exemplul cu Dumnezeu ca divorţând de Israel ilustra că divorţul avea loc atunci când aceste jurăminte erau călcate repetat şi cu inima împietrită. Apoi, ei ştiau din Scripturi că recăsătoria era permisă după divorţ (Deut. 24.1-4) şi că scopul certificatului de divorţ era să afirme acest drept. Adepţii rabinului Hillel au popularizat un nou tip de divorţ, numit Din orice pricină, divorţ care a devenit baza pentru toate divorţurile. Ei au extrapolat această formă din Deut. 24.1 unde se spune că a găsit în ea ceva nepotrivit.
Isus a fost întrebat dacă este de acord cu divorţul din orice pricină; el a spus că expresia din Deuteronom înseamnă doar indecenţă/curvie. El a adăugat că oricine a divorţat din orice pricină (afară de pricină de curvie) nu era divorţat cu adevărat, şi dacă se recăsătoreşte curveşte.
Isus nu a fost de acord cu multe alte presupoziţii evreieşti despre căsătorie şi divorţ. El a folosit VT pentru a învăţa monogamia şi căsătoria pe viaţă. El nu a negat divorţul, dar a arătat că se poate ajunge la aşa ceva doar atunci când soţul/soţia are inima împietrită, adică în mod încăpăţânat calcă jurămintele căsătoriei. Astfel, Isus neagă faptul că divorţul ar fi obligatoriu în cazul infidelităţii. De asemenea, el a negat ideea că procreerea ar fi o poruncă şi că, astfel, neîmplinirea ei ar constitui un motiv de divorţ. Isus nu a spus nimic despre celelalte motive pentru divorţ: lipsa hranei, a îmbrăcămintei şi a dragostei.
Pavel face aluzie la aceste trei motive atunci când le reaminteşte celor din Corint de obligaţiile din căsătorie: sprijin emoţional (1 Cor. 7.3-5) şi sprijin material (1 Cor. 7.32-35).
Pavel le spune celor credincioşi că ei nu trebuie să facă apel la divorţul fără vină prin separare, şi că orice credincios care deja s-a separat trebuie să caute să se împace. Totuşi, dacă sunt cazuri în care cel credincios a fost părăsit de cel necredincios, acesta nu mai poate face nimic, el nu mai este legat.
Accentul pe care îl pun şi Isus, şi Pavel este acela că instituţia căsătoriei este pentru toată viaţa şi că divorţul trebuie evitat. Un creştin nu trebuie să divorţeze, încălcând jurămintele căsătoriei, şi trebuie să-şi ierte soţul/soţia care şi-a călcat jurămintele, evitând divorţul, în afară de situaţia în care acesta este împietrit şi nu vrea să se pocăiască.
După câteva generaţii biserica a pierdut din vedere contextul evreiesc al dezbaterii relatate în evanghelii cu privire la divorţ şi a crezut că Isus a condamnat toate recăsătoririle ca şi curvie. Contextul evreiesc al învăţăturii despre divorţ al lui Isus trebuie redescoperit şi trebuie să se ţină seama de el în interpretarea textelor pe care le avem.

Psalmul 20 este o astfel de rugăciune. Acest psalm, în care se împletește rugăciunea cu profeția și cu lauda, stă martor al unei situații pe care poporul lui Dumnezeu o experimentează în mod constant de-a lungul istoriei.

Pe de o parte poporul lui Dumnezeu are parte de necesitatea luptei, pentru că are mulți dușmani, iar pe de altă parte dacă luptă fără Dumnezeu este înfrânt. De aceea acest psalm include elementele obligatorii pentru ca regele și poporul să iasă biruitori în luptele pe care le au de dus.

Înainte de luptă cel mai important lucru nu este numai strategia de război, ci și aducerea de jertfe și înălțarea de rugăciuni către Dumnezeu. Ocrotirea, ajutorul, și sprijinul din partea lui Dumnezeu sunt factori esențiali ai viitoarei victorii, altfel regele și poporul vor fi înfrânți. Ziua necazului în acest psalm este ziua în care trebuie să mergi la război, dar poporul trebuie să se asigure că nu merge singur. Poporul lui Dumnezeu are experiențe în care a mers la luptă și trebuia să stea acasă. Dacă în mijlocul poporului nu este vreun om al lui Dumnezeu (levit, preot, profet) care să poată declara ceea ce scrie în v.6 („Știu de acum că Domnul scapă pe unsul Său,…) conducătorul poporului încă nu trebuie să pornească la luptă.

Lupta începe în locașul cel sfânt plecați pe genunchi, iar dacă avem însoțirea Domnului care este un războinic viteaz (Exod 15:3), o vom încheia ridicați și rămași în picioare; pe când dușmanii care încep lupta semeți o sfârșesc îndoindu-se și căzând. Victoria nu este dată de puterea carului de luptă și a calului, ci de ajutorul atotputernic al dreptei lui Dumnezeu.

Psalmul 19 este unul dintre cele mai frumoase poeme scrise vreodată în toată literatura universală (C.S. Lewis). Acest poem caută să surprindă cititorul cu cele mai subtile lucruri pe care le pune Dumnezeu în calea lui.

Avem o trecere de la macrocosmos la microcosmos, o trecere de la trecerea vremii la cercetarea inimii pentru ca omul să poată identifica păcatele cele mai greu de văzut: mândria și păcatele comise fără să-și dea seama.

Vigoarea creației este prezentată prin personificarea ei, în special a celui mai deosebit obiect al ei: soarele. Bucuria acestuia este surprinsă în termenii mirelui care iese în prima dimineață din camera nupțială, și ca un viteaz este gata de luptă. Dinamica creației istorisește despre Creatorul ei, dar nu tot omul aude această istorisire. Mesajul creației este auzit doar de către cei care au o sensibilitate pentru acesta, altfel acesta trece fără să fie perceput.

Dacă cerurile proclamă slava lui Dumnezeu, Legea/Cuvântul proclamă voia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu în cele șase ipostaze (Lege, mărturie, orânduire, poruncă, frică, judecată) aduce ceea ce își dorește fiecare om sub soare: suflet înviorat, înțelepciune, bucuria inimii, lumină ochilor, veșnicie, susținere. Această lucrare a Cuvântului dă aceste roade doar dacă omul ajunge să-l prețuiască precum prețuiește aurul, și-i place la gust precum îi place mierea. Atunci Cuvântul poate pătrunde atât de adânc încât omul să ajungă să se verifice în privința celor mai subtile păcate: cele făcute din neștiință și cel al mândriei. Așa ajunge omul să fie un om integru/fără prihană.

Versetele din Evrei 11.20-22 ne arata ca exercitarea credintei trebuie sa aiba loc chiar si in ceasul mortii. Acest lucru se vede in viata patriarhilor mentionati acolo: Isaac, Iacov si Iosif.
In situatia in care sotia cauta sa-si impuna fiul favorit pentru a primi binecuvantarea din dreptul intaiului nascut, cand fiul cel mare, in urma inselarii din partea celui mai mic, face planuri pentru a-l omori, patriarhul Isaac ii binecuvanteaza pe amandoi cu privire la viitor. El nu permite ca siretlicul si ura sa dea la o parte faptul ca promisiunea facuta de Dumnezeu tatalui sau Avraam are viitor, si ca ei, urmasii sai, trebuie sa o aiba in vedere. Trecerea unei generatii si venirea alteia in locul ei trebuie sa se faca tinandu-se seama de asteptarea implinirii a ceea ce a promis Dumnezeu. Cand vei fi pe patul mortii arata si tu in aceeasi directie.
Cand Iacov ajunge in pragul mortii isi binecuvanteaza nepotii, pe fii lui Iosif, aratand, si el, elemente esentiale ale vietii lui: binecuvantare, inchinare, si caracter de calator. Reusita lui in toate locurile pe unde a umblat a fost determinata de binecuvantarea data de Dumnezeu; ori de cate ori a experimentat lucruri deosebite a recunoscut prezenta lui Dumnezeu si s-a inchinat Lui, si nu a uitat ca este un pribeag chiar si atunci cand a fost in fata lui Faraon; la fel se poarta si in ceasul mortii.
Iosif, desi era cel mai puternic barbat din Egipt (dupa Faraon) nu a uitat ca patria lui nu era Egiptul, ci Canaanul, iar la sfarsitul vietii sale le-a vorbit despre exodul din Egipt si a dat porunci ca si oasele sale sa fie duse de acolo in tara promisa. Aceasta atitudine subliniaza claritatea intelegerii lui Iosif: promisiunea lui Dumnezeu facuta lui Avraam este cel mai important lucru si in functie de aceasta ne raportam la tot ce avem si suntem. Nu Egiptul este patria noastra, ci Canaanul, si acolo vreau sa fiu si eu, in final, ingropat.
Purtarea acestor patriarhi arata spre evenimente si realitati pe care ei inca nu le vedeau si pe care nu le-au primit. Ei sunt modele ale felului in care se manifesta credinta atunci cand ajungem la sfarsitul calatoriei. Cuvintele noastre, limbajul trupului, si obiectele care ne inconjoara trebuie sa transmita acelasi mesaj: suntem siguri de ceea ce speram, si suntem convinsi de ceea ce inca nu vedem.

In materialul care urmeaza vreau sa aduc inaintea cititorului/fratelui roman elemente dintr-o prezentare a lui Al Mohler (presedintele de la Southern Baptist Theological Seminary) cu privire la viitorul Conventiei Baptiste de Sud (in care eu si biserica pe care o slujesc suntem membri). Am gasit ca ceea ce spune el este deosebit de necesar si pentru bisericile romanesti din diaspora si cred ca si din Romania. Nu voi repeta ce spune Mohler, ci voi dezvolta si interactiona cu ideile lui.
Impactul cultural in gandirea strategica a CBS a fost deosebit de puternic; CBS a trecut printr-o organizare de tip General Motors, la una de tip Shoping Mall. Ambele sunt falimentare sau pe cale de a fi inchise.
La inceptul secolului 21 este nevoie sa ne desprindem de sub influenta gandirii manageriale si sa revenim la o viziune teologica asupra tot ceea ce suntem si facem ca si biserica. Daca nu exista o temelie teologica la ceea ce suntem si facem este nevoie sa ne revizium din temelii. Orientarea majora a biseriici trebuie sa fie una misionara. Lumina de care ni s-a facut parte trebuie sa fie vazuta de toti oamenii. Birocratia nu trebuie sa stea in calea luminii niciodata. Logica birocratiei nu are voie sa treaca inaintea logicii lui Isus dupa care noi suntem trimisi intre oameni sa-i invatam sa pazeasca tot ce ne-a poruncit el. Mentalitatea tribala care se rasfrange in felul in care ne intelegem identitatea trebuie inlocuita cu una teologica ce ne face sa ne veden in lumina economiei lui Dumnezeu cu creatia sa; ne intelegem pe noi insine intr-un context al creatiei si al noii creatii, oameni care experimentam acum puterile veacului viitor. Aceasta duce la a fi oameni cu convingeri clare, oameni care am lasat in urma lucrurile copilariei. Maturizarea teologica este imperativa la nivelul intregii biserici, altfel confuzia si ambitiile personale au castig de cauza. Acceptarea diversitatii in biserica trebuie clarificata atat teologic cat si social. La nivel teologic diversitatea nu este un lucru impotriva unitatii, ci este un fapt pe care noi trebuie sa-l integram in intelegerea pe care o avem asupra unitatii. Unitate in cele esentiale; cele esentiale fiind cele de care atarna mantuirea fiecaruia dintre noi. In acest fel toate celelalte pot fi integrate cu usurinta in felul nostru de a fi si de a ne inchina. In contextul bisericilor din diaspora este tensiune mare daca sa folosim „cartea rosie“ sau „cartea neagra“ de cantari ale evangheliei. Sunt biserici care au depasit aceasta disputa searbada, dar cele mai multe nu. Plictiseala si rutina trebuie date la o parte invatand de la Isus si de la apostoli care au fost plini de curaj si si-au asumat mari riscuri. Iesirea din zona de confort este obligatorie pentru revigorarea lucrarii. Si nu in ultimul rand bucuria trebuie sa inlocuiasca bosumflarea. Ne iritam din aproape orice, si nu se vede si nici nu se traieste contagios bucuria de care ni s-a facut parte ca urmare a experimentarii manturii si sfintirii vietii. Slutirea fetei nu este un semn al smereniei, ci al fatarniciei. Bucuria este element obligatoriu in marturia unui crestin adevarat.

Unul dintre evenimentele cele mai neasteptate din istoria civilizatiei a fost cucerirea Babilonului pe 29 octombrie 539 i.d.Cr. Marturiile antice sunt multiple. Potrivit cu relatarea din Daniel cap.5 noi putem desprinde o invatatura spirituala in ce priveste conducerea unei cetati.
Belsatar, imparatul haldeilor, era regent in Babilon. Tatal sau Nabonidus se retrasese la Tema, o oaza din Arabia. Acest fapt a nemultumit in special pe marii preoti de la templul lui Marduk, zeul principal al babilonienilor; de asemenea dispretul lui Nabonidus pentru locuitorii cetatii a dus la ruperea legaturilor dintre imparat si preoti. Babilonienii se asteptau la o confruntare armata cu Cir care isi extindea teritoriile inspre ei. Imparatul Nabonidus era un uzurpator care isi legitima urcarea pe tron prin faptul ca se casatorise cu fiica lui Nebucadnetar (imparateasa care este mentionata in Daniel 5). Ca si regent Belsatar a fost arogant, dispretuitor si neintelept. Doar asa se poate explica faptul ca desi Babilonul era asediat de Cir si armata sa, el hotaraste sa dea un ospat celor o mie de dregatori ai sai. Rusinea mare a acestui om este ca a pierdut o cetate care era considerata de necucerit. Ziduri de nepatruns, porti puternice, provizii pentru ani de zile.
El ramane in istorie un exemplu negativ de la care trebuie sa invatam cum sa nu fim. Din ceea ce spune imparateasa (mama lui) si profetul Daniel in noaptea in care a fost cucerit Babilonul fara lupta, noi putem extrage urmatoarele elemente fundamentale in explicarea situatiei lui Belsatar. El a fost un om care a refuzat sa invete din greselile bunicului sau Nebucadnetar. Cu toate ca a fost cel mai puternic imparat al imperiului babilonian a trebuit sa recunoasca suprematia lui Dumnezeu dupa ce a ajuns sa fie alungat de pe tron si abandonat de oameni. Belsatar a fost un om care nu si-a smerit inima. Desi babilonienii pierdusera inainte o batalie in afara zidurilor Babilonului, Belsatar nu era foarte preocupat de asediul cetatii, ci a considerat ca este momentul potrivit sa dea un ospat dregatorilor lui. In timpul ospatului el face ceea ce nici Nebucadnetar nu a avut curajul sa faca: sa desacralizeze vasele luate din templul din Ierusalim. Pedeapsa a fost instantanee. Belsatar avea practici care-i umbreau puterea de judecata. Desi Daniel explcandu-i scrierea de pe zid ii spune ca nu accepta darurile si onorurile imparatului, el trece la urcarea lui Daniel in cea de a treia pozitie din imperiu. El, beat fiind, nu stia ce face pentru ca imparatia ii fusese luata. El a fost un om care atunci cand a avut loc cantarirea lui Dumnezeu a fost gasit usor. Ziua cercetarii a adus verdictul corect pentru felul in care el si-a trait viata.

Nu spun nimic nou daca mentionez faptul ca bisericile romanesti din SUA si din alte parti ale diasporei romanesti sunt fragile, tensionate si slabe. Cultura occidentala cu accentul pe libertate egoista axata pe bunastarea sinelui este nimicitoare pentru existenta bisericii, care trebuie sa accentueze spiritul comunitar axat pe zidirea celuilalt in dragoste. Spiritul democratic ce anima o parte din eclesiologia baptista este de asemenea ravasitor pentru ca in practica bisericile rar isi revin intre Adunarile generale unde se dezlantuie tensiunile adunate in decursul anului. Adesea pastorul se transforma intr-un capelan care leaga rani si consiliaza depresii. Rar mai reuseste sa fie pastorul vizionar care confrunta spiritul acestui veac si care vede clar directia ce trebuie urmata pentru ajungerea fiecaruia din biserica la statura plinatatii lui Cristos.
Cultura occidentala contemporana este o cultura prin excelenta impotriva autoritatii de orice fel. In viata sociala americana putem vedea cu usurinta acest lucru. De exemplu in alegerile de anul trecut a castigat cel care a reusit sa convinga pe cat mai multi ca se pot regasi asa cum sunt in viziunea sa retorica asupra viitorului. Putem vedea acum ‘ca mesia este mic, si nu se pricepe la nimic’. Dar acest spirit este prezent cu putere in viata bisericilor. ‘Mie nu imi spune nimeni ce ar trebui sa fac sau cum ar trebui sa fiu, dar toti ar trebui sa asculte de mine.’ Aceasta stare este cel putin o contradictie in termeni. Pe de o parte rebeliune libera, iar pe de alta parte fiecare este centrul universului. Rezultatul unei asa practici este pustiul si singuratatea, uscaciunea si izolarea.
Cred ca exista solutii la aceste provocari din bisericile noastre. In linii mari restructurarea eclesiologiei noastre ar trebui facuta pe trei coordonate: 1. restaurarea domniei lui Cristos in biserica, 2. reorganizarea lucrarii respectand darurile spirituale primite de fiecare de la Duhul Sfant, si 3. pastorirea fiecarui membru in mod personal.

Restaurarea domniei lui Cristos in biserica.
Fiecare frate trebuie sa accepte faptul ca biserica are un conducator pe care nu a avut si nu va avea vreodata dreptul sa-l aleaga prin vot: Isus Cristos Domnul nostru. Ispita care-l paste pe fiecare membru al bisericii este sa fie suspicios ca acest fapt al autoritatii lui Cristos in biserica sa are vreun substrat al opresiunii. Noi toti suntem, de la Gadamer incoace, sub influenta hermeuticii suspiciunii, si de aceea privim suspect orice mentionare a autoritatii in biserica si in viata. Domnia lui Cristos in biserica sa este un lucru dat de catre Tatal in urma ascultarii Fiului sau pana la moarte. Odata cu invierea sa din morti el este intronat Domn peste toate lucrurile. El este Domn peste ceea ce proclama si traieste biserica. Noi, de pe versantul protestant al crestinismului, credem asta cu si mai mare tarie atunci cand identificam faptul ca Cristos este Domn peste biserica sa prin intermediul Cuvantului sau, iar de aici, potrivit cu marturia acestui Cuvant, marturisim ca oamenii chemati de el la slujirea prin Cuvant in mijlocul bisericii si familiei sunt cei pusi de el pentru a se vedea domnia sa in viata bisericii. Aceasta se regaseste formal la nivelul ‘cetei prezbiterilor.’
In termeni concreti este nevoie ca acesti ‘batrani ai poporului’ sa capteze viziunea Marelui Pastor al bisericii si sa aseze biserica sa pe aceeasi cale. Creatia, caderea, rascumpararea, moartea, invierea, vesnicia sunt realitati pe care biserica trebuie sa le traiasca asa cum porunceste Cristos, nu vanturile de invatatura care se schimba tot timpul.  Biserica trebuie sa proclame ceea ce asculta.

Reorganizarea lucrarii potrivit cu darurile primite de la Duhul Sfant de fiecare madular
Odata cu intoarcerea la Dumnezeu si experimentarea nasterii din nou prin Duhul Sfant fiecare madular al bisericii primeste daruri pentru slujire in trupul lui Cristos. Nu toti au acelasi daruri, dar toti au primit ceva pentru zidirea trupului. Identificarea acestor daruri nu se face peste noapte, ci dea lungul anilor. Intotdeauna ceilalti vor vedea darul tau la lucru. Validarea acelor daruri se face in mijlocul bisericii in timp. Bisericile noaste se pot intari si zidi doar daca fiecare slujeste acolo unde a fost asezat de Duhul Sfant si ceilalti frati au validat acest lucru.
Ispita mare aici este ca toti sa credem ca suntem maduare vizibile in trupul lui Cristos. Cand spun asta ma refer la conducere, slujire prin cuvant, cantare, si orice alta slujire ‘in fata.’ Aceasta este o minciuna din partea dusmanului bisericii care si in felul acesta cauta sa slabeasca lucrarea. 

Pastorirea fiecaruii membru in mod personal
Indiferent de marimea bisericii fiecare membru trebuie sa aiba parte de ucenicizare personala. El are nevoie sa se debaraseze de sincretism in care cei mai multi dintre fratii nostri se afla: marxism, legalism, democratie, postmodernism, culturalism, consumerism si alte intrupari ale chipului acestui veac ce trece. Viata fiecaruia trebuie inteleasa in toata complexiatea ei in termenii Domnului bisericii: spiritual, sufletesc, social, fizic, financiar, familiar, parintesc. Datoria prezbiterilor este cresterea si pazirea turmei incredintate; pe fiecare in parte! Daca nu ne ocupam de fiecare nu vom reusi sa facem fata spiritului acestui veac care are toate resursele economice, media, politice sa ne copleseasca zilnic cu mesajele lui.

Stim de cine ascultam si pe cine urmam, stim unde ne este locul, si fiecare dintre noi este slujit. Aceasta sunt coordonatele unei biserici sanatoase. In smerenie si ascultare de Marele Pastor sa implementam acesti tarusi!

Lucrarea lui Dumnezeu se face întotdeauna doar în lumina chemării primite de la el. Altfel, ea poate fi deturnată cu ușurință. În măsura în care Dumnezeu binecuvântează lucrarea ta cu evenimente pline de putere vei atrage mulțimi de oameni, care în fapt te vor căuta doar pentru că prin tine Dumnezeu a făcut lucruri extraordinare. În acele împrejurări caută să nu-ți întemeiezi lucrarea pe entuziasmul mulțimii! Niciodată să nu aștepți altceva de la cei care te ascultă decât schimbarea minții și credință în evanghelia lui Dumnezeu. Când te ghidezi după acceptarea sau respingerea de care ai parte lucrarea ta intră în derivă. Mulțimile sunt indicatori neclari ai reușitei sau nereușitei în lucrarea lui Dumnezeu. Schimbarea celor care te ascultă este indicatorul clar după care trebuie să te iei. Izvorul puterii tale este viața ta de rugăciune înaintea lui Dumnezeu, și păstrarea clară a scopului chemării tale. Veghează neîncetat asupra acestor lucruri de temelie pentru tot ceea ce faci. Caută să le dezvolți tot mai mult, pe prima în ce privește calitatea și durata, iar pe a doua în privința înțelegerii tot mai clare a pașilor de parcurs până ajungi acolo.

Este vreo legătură între acestea două? Da, există! Cristos cere o schimbare a felului în care gândim/vedem împărăția lui Dumnezeu pentru că și noi, adesea, ne asemănăm cu iudeii veacului întâi care, fie că vedeau implementarea împărăției lui Dumnezeu prin izolare, mergând la Qumran unde, ca fii ai luminii, prin citirea Legii, rugăciune, și post așteptau venirea împărăției lui Dumnezeu, sau fie ne asemănăm cu Irod Antipa, marii preoți, saducheii și ceilalți conducători ai poporului care credeau că împărăția lui Dumnezeu se poate implementa prin compromis cu puterea vremii, sau ne asemănăm cu zeloții care chemau pe oameni la a fi sfinți, la rugăciune și la a lua sabia pentru a implementa împărăția lui Dumnezeu eliberând țara de sub domnia Romei. Izolarea, compromisul, și revolta erau opțiuni atunci pentru poporul lui Dumnezeu la fel cu sunt și acum. În decursul istoriei ei, biserica a fost ispitită să urmeze aceste opțiuni în prinvința implementării împărăției lui Dumnezeu.
Îl putem încadra pe Isus în vreuna din aceste opțiuni în privinta felului în care a proclamat el împărăția lui Dumnezeu? Nu. El nu se potrivește în nici una dintre aceste opțiuni ale iudeilor din secolul întâi. Din punct de vedere a felului în care a ales să sublinieze nevoia de schimbare de vedere a împărției este util să menționăm o formulare asemănătoare din partea generalului istoric Josephus în timpul războiului iudeo-roman din anii 60 d.Cr.. Când el a încercat, cu succes, să convingă pe un conducător rebel al iudeilor să-și schimbe felul în care vede atitudinea față de romani; el îl cheamă pe acest rebel la pocăință și la a crede în el (Autobiografie, 110). Ceea ce îi cere Josephus conducătorului rebel este o schimbare de perspectivă în ce privește raportarea la romani și la a urma exemplul lui de colaborare cu ei. În privința schimbării de gândire avem ceva similar și în felul în care Isus folosește verbul ‘a se pocăi’ în Luca 13:1-5 unde avem avertismentul că dacă acei evrei au fost omorâți de Pilat tot așa vor fi omorâți toți dacă nu se vor pocăi. Instaurarea împărției prin ridicarea sabiei împotriva Romei duce la moarte sigură; este nevoie de pocăință, adică de o schimbare a felului în care văd venirea și implementarea împărăției în contextul imperiului roman. În Evanghelia după Marcu textul cel mai clar este cel cu privire la mustrarea ucenicilor că nu lasă copii să se apropie de Isus. El le spune: lăsați copii să vină la mine și nu-i opriți, pentru că împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei. A te asemăna cu un copil înseamnă a te vedea mic și dependent de Tatăl. În acest fel ajunge cineva să intre în împărăția lui Dumnezeu. Pocăința/schimbarea minții în privința împărăției cere această revizuire radicală: de la izolare, sau compromis, sau revoltă la a fi ca un copil, la a te vedea mic (smerenia) și dependent de Tatăl/Dumnezeu.  

Poporul lui Dumnezeu primește de la Dumnezeu via acestuia pentru a lucra in ea ca arendaș. Termenii lucrării în vie sunt cel mai clar văzuți la vremea roadelor când proprietarul își trimite robii să-și ia partea sa din rodul ei. Acela este momentul definitoriu pentru arendași. Ei nu țin seama de statutul lor în via stăpânului, ci se poartă ca niște uzurpatori care vor să intre în posesia viei și a rodului ei.
Istoria poporului lui Dumnezeu este o istorie a lui Dumnezeu care trimite periodic, la vremea rodului, pe mesagerii săi pentru a-și lua partea sa din rodul viei. La urmă își trimite fiul pentru același lucru. De fiecare dată istoria se repetă: arendașii alungă, sau ucid pe cei trimiși. Arendașul se poartă ca și cum ar fi stăpân neținând seama că stăpânul va veni și îl va ucide, iar via sa o va da altora care îi voi da din rod la vremea cuvenită.
Înlocuirea lui Israel cu comunitatea lui Isus alcătuită din oameni din toate popoarele, inclusiv din Israel, este deznodământul acestei parabole. Răbdarea lui Dumnezeu are limite, iar rămânerea la lucru în vie nu este necondiționată. Vremea roadelor este vremea ispitei de a-ți înțelege greșit propriul loc în istoria lui Dumnezeu. Nu te da drept stăpân pentru că în final pierzi și răspunderea de arendaș!

Limbajul caii in Noul Testament este asociat cu ideile de acces si mod de viata. Isus Cristos este Calea, ucenicii lui sunt chemati sa umble pe calea ingusta, crestinismul este descris ca si o cale. Identitate si destinatie.
Dragostea ca si cale subliniaza caracterul ei obligatoriu ca ingredient necesar in orice slujire. Cand ea lipseste celalte se reduc la zero. Ea este elementul care da viata si valoare lucrarii crestine.
Trasaturile ei exprimate atat negativ cat si pozitiv vin si arata de ce nu functioneaza nimic in comunitate fara dragoste. Toate caracteristicile ei arata elementele supravietuirii si edificarii unei comunitati. Orice grup de oameni care functioneaza sanatos are nevoie de aceste lucruri.
Dragostea este o cale care nu va esua niciodata. Cand darurile spirituale vor inceta, dragostea va ramane. Ea ramane pana va veni innoirea tututor lucrurilor, pana ce toate vor fi desavarsite, pana la inviere.

In imprejurarile relatate in Biblie instruirea are un rol fundamental in intemeierea si lucrarea comunitatii. Revelarea lui Dumnezeu poporului sau este elementul central al existentei acestuia; identitatea, raportarea la altii, idealurile, supravietuirea in vremuri grele atarna total de adevarul dat de Dumnezeu. Pentru ca acest element este atat de puternic devine tinta diferitelor abuzuri. Adaugarea sau scoaterea din cele revelate sunt cele mai des intalnite abuzuri. De aceea avem si atentionarea la sfarsitul Bibliei cu privire la ele. In viata poporului lui Dumnezeu a existat in mod constant pericolul inlocuirii cuvantului lui Dumnezeu cu poruncile oamenilor. Motivatiile sunt de fiecare data diferite, dar acest lucru a aparut mereu si mereu. In aceasta privinta exemplul din Matei 15 este graitor. Aparenta sfinteniei este poleiala care ascunde adevaratele motive. Generatia noastra nu este scutita de acelasi pericol. Inaintea diferitelor provocari biserica se poate purta la fel si adesea sloganul sub care o face este ‘sfintenia nu este niciodata prea multa.’ Aceasta zicala presupune de multe ori alte agende: porunci ale oamenilor.
Apogeul revelatiei lui Dumnezeu ne este dat noua in persoana, invatatura, moartea si invierea Cuvantului intrupat, Fiul lui Dumnezeu. La o cercetare atenta a revelatiei aduse de el si inscrisa in Evanghelii putem vedea ca el nu ofera raspunsuri la toate framantarile si intrebarile pe care le-am putea avea noi. Avem lucrarea apostolilor si Epistolele scrise de ei in care Duhul Sfant ii conduce in tot adevarul adus de Fiul lui Dumnezeu.
Cele revelate trebuie sa ne fie de ajuns si sa produca in noi maturitatea necesara pentru a trai in lumina revelatiei in situatii si problematici neacoperite in scrierile biblie. Continutul si perimetrul invataturii noastre trebuie sa fie dat de revelatia adusa de Fiul lui Dumnezeu, iar rezultatul sa fie o viata de evlavie.

Biserica este un organism care se comporta diferit in fata a diferite primejdii. In timpul unei persecutii se intareste, pe cand in vreme de acalmie slabeste. Ceea ce face cel mai mare rau bisericii este dusmanul din interior; acesta are doua infatisari: ipocrizia insotita de minciuna, si dispretul. Diavolul este activ in ambele cazuri.
Renuntarea la credinta este rodul lucrarii celui rau prin ipocrizia oamenilor mincinosi. Biserica se sfarama cand este nimicita increderea dintre cei care o alcatuiesc. Slabirea increderii corespunde cu inflorirea ipocriziei. Modul de a fi cu doua, sau mai multe fete paralizeaza sanatatea relatiilor dintre membrii bisericii.
Contracararea apostaziei este pe mai multe fronturi. Un slujitor bun se adreseaza mintii oamenilor; acolo aseaza Cuvantul, invatatura sanatoasa. El se va hrani pe sine si pe altii cu cuvintele credintei, si se va feri de povesti. Nu va pleca urechea la nascocirile babelor. Se va antrena pentru evlavie. Frica de Dumnezeu, apropierea de oameni si urmarirea sfinteniei vor fi prioritatile sale. Doar asa se poate ucide ipocrizia.
Dispretul este cealalta amenintare care slabeste si distruge biserica. Mai ales intr-un context congregationalist in care egalitatea este termenul folosit pentru a tinde spre uniformitate, dispretul prinde radacini repede. Privirea de sus, nerecunoasterea calitatilor celuilalt frang biserica.
Dispretul este inlaturat cand comparatia este data la o parte si fiecare cauta sa fie vredinic de a fi urmat de altii. Scopul este sa avem calitati pe care altii le doresc si le cauta, nu de a inlatura pe altii. Darul primit de fiecare trebuie folosit cu toata inima, cu atentie la propria viata si invatatura. Asa se vindeca dispretul, asa se consolideaza biserica!

In materialul care urmeaza intentionez sa descriu succint una dintre problemele bisericii crestine din alt veac, modalitatile lor de atunci si ulterioare de a aborda situatii oarecum asemanatoare cu cele din perioada noastra. Niciodata situatiile nu sunt similare, dar lectiile istoriei nu trebuie ignorate, ci cercetate cu atentie pentru a face fata cat mai bine problemelor pe care ni le rezerva fiecaruia viata. Cercetarea acestei perioade este dificila pentru ca nici una dintre scrierile donatistilor nu s-a pastrat. Ceea ce stim este din scrierile adversarilor lor, in special Optatus si Augustin.
Dupa ce a incetat persecutia, biserica a trebuit sa hotarasca felul in care se raporteaza la membri ei, in special la episcopii care au dat cartile sfinte si alte lucruri sfinte pentru a fi nimicite de catre romani. Daca un episcop s-a conformat ordinelor primite, sau a fugit de persecutie, poate el sluji din nou dupa ce a trecut persecutia? Sacramentele infaptuite de el sunt valide? Daca a ordinat pe cineva, mai este valabila acea ordinare? Biserica era impartita cu privire la aceste lucruri, mai ales in nordul Africii. Evenimentele cunoscute noua au avut urmatoarea derulare.

1. Scurt istoric
Edictul lui Diocletian din 24 feb. 303 poruncea ca bisericile sa fie distruse, cartile lor sfinte sa fie arse, iar crestinii sa fie scosi in afara legii. In 304 a fost dat inca un edict prin care se poruncea ca toti sa arda tamaie zeilor romani, sub amenintarea cu moartea. Secundus, episcopul de Tigisi, a ramas in istorie cu raspunsul dat persecutorilor romani care au venit sa caute carti sfinte in biserica: „Sunt crestin si episcop, nu traditor.“ Acest cuvant a devenit un termen tehnic pentru cei care au predat cartile sfinte, diferite obiecte de cult, si uneori chiar pe fratii lor autoritatilor romane.
Episcopul de Cartagina, Mensurius, impreuna cu diaconul sau, Caecilian, erau considerati traditores. Exista marturii potrivit carora Caecilian a pus oameni inarmati la portile inchisorii unde erau inchisi cei care n-au ascultat de edictul imparatului pentru ca acestia sa nu primeasca vreun ajutor, iar mancarea care le era adusa de alti crestini a poruncit sa fie aruncata la caini.
Stim cate ceva din felul in care se cautau cartile sfinte de catre persecutorii romani. La o investigare in Cirta, episcopul Paul de acolo si clerul sau au fost gata sa predea tot ce aveau cu exceptia tradarii fratilor lor. Episcopul le spune ca nu el tine cartile sfinte, ci lectorii, apoi acestia spun ca notarii, si in felul acesta se cauta oarecum o scapare. In final ei predau un fel de inventar cu ceea ce avea biserica (obiecte de cult de aur si argint, tunici, incaltaminte). Acasa la lectori au fost gasite numeroase carti care au fost luate. Toate erau codice. Au fost situatii in care alti episcopi nu au cedat nimic; cum ar fi Felix, episcopul din Tibiuca (iunie 303). Cand episcopul Secundus cauta sa gaseasca un succesor vredinic pentru Paul la Cirta ni se reda o discutie din care aflam alte nume de  episcopi traditores: Donatus din Mascula, Marinus din Aqua Tibilitanae, Victor din Russicade, Purpurius din Limata. Secundus cauta sa ii judece, dar nu reuseste deoarece Purpurius il contesta spunand ca atunci cand au venit persecutorii la el acesta i-ar fi mituit si astfel el a scapat fara a preda nimic. De frica schismei, Secundus nu ii destituie, iar ceilalti episcopi prezenti considera ca acestia il au pe Dumnezeu ca acela in fata caruia sa dea socoteala. Dialogul scurt din aceasta imprejurare a ramas emblematic pentru solutiile ulterioare: Secundus spune: „Voi stiti si Dumnezeu stie. Va puteti aseza.“ La care toti au raspuns: „Deo gratis.“
Dupa moartea episcopului Mensurius de Cartagina, s-a cautat un succesor al acestuia. Ordinarea noului episcop trebuia sa fie facuta de catre un episcop din vecinatate asistat de altii din aceasi regiune. Episcopii din Numidia au asteptat sa aiba un cuvant de spus in alegerea noului episcop de Cartagina, dar in urma unor situatii aranjate de Botrus si Caelistus, doi preoti care fiecare dorea sa fie ales episcop, participa un numar restrans de episcopi la alegerea succesorului lui Mensurius. Este ales Caecilian si este ordinat de catre episcopul Felix din Aptonga. Botrus, Caelistus si altii au refuzat sa il recunoasca pe noul episcop. Secundus vine sa judece situatia si impreuna cu alti 70 de episcopi declara ordinarea lui Caecilian invalida pentru ca a fost facuta de catre un traditor. Este ordinat un nou episcop, Majorinus, care fusese lector in timpul diaconatului lui Caecilian. Majorinus era sustinut de o doamna bogata, pe nume Lucilla, care era impotriva lui Caecilian pentru ca acesta a mustrat-o pentru obiceiul ei de a saruta osul unui martir necanonizat. Ea a dat suma de 400 de foli pentru saraci, dar de fapt banii au ajuns in buzunarele episcopilor. Astfel Cartagina a sfarsit prin a avea doi episcopi. Cei de partea lui Majorinus se numeau biserica martirilor, iar pacatosii publici ca Felix si Caecilian si toti cei ce asociau cu ei erau excomunicati. Curand multe alte cetati urmau sa aiba doi episcopi, unul in comuniune cu Caecilian, iar celalalt cu Majorinus.
Constantin ii cere papei Melchiades sa judece aceasta situatie impreuna cu alti 19 episcopi. Judecata lui Melchiades ii da castig de cauza lui Caecilian si partidei sale. Situatia nu a adus vreo rezolvare, pentru ca cei 19 episcopi de acum erau pusi in contrast cu cei 70 care hotarasera diferit. De aceea a fost nevoie de un conciliu al intregului Apus. Acest lucru va avea loc la Arles in august 314. Conciliul de la Arles ii condamna pe donatisti si da o serie de canoane. Se interzice rebotezarea (care era practicata in Africa de Nord), celor care acuza pe nedrept pe fratii lor li se interzice participarea in comuniune pana pe patul mortii. Traditores nu sunt primiti in comuniune decat in situatia in care caderea lor este dovedita cu acte oficiale, cei pe care i-au ordinat acestia isi pot retine pozitiile.
O situatie din tabara donatistilor din anul 320 arata cat de dificil era de crezut ceea cea s-a intamplat in timpul persecutiei. Nundinarius, diacon din Cirta, are o cearta cu episcopul sau, Silvanus, si cere ajutorul episcopilor din Numidia santajandu-i cu amenintarea ca daca nu i se va tine partea in disputa cu Silvanus el va spune ce stie despre ei. Nu i se face dreptate de catre acestia si el duce cazul inaintea lui Zenophilius, consulul din Numidia. Se dovedeste faptul ca episcopul Silvanus era traditor. Episcopul Silvanus era unul dintre cei mai importanti episcopi din „biserica curata,“ unul dintre cei care insistasera ca orice traditor sa fie dat afara din biserica. El, impreuna cu altii, furase si niste lazi cu otet ale trezoreriei care erau in templul lui Serapis, si ordinase un preot pentru suma de 20 de foli. Silvanus este exilat. Se intoarce din exil in 321 si, cu ajutorul celor care-l sustineau, ocupa in forta biserica pe care a zidit-o Constantin pentru catolici. Nu au dat-o inaoi, asftel ca imparatul a fost nevoit sa le construiasca acestora o alta.
Daca intra vreun catolic in bisericile lor, il scoteau afara si spalau cu sare locul in care a stat. Orice catolic care dorea sa li se alature era rebotezat. Ei sustineau ca episcopii si slujitorii lor erau fara gresala, insa, in fapt, unii au fost dovediti vinovati de betie si de alte pacate.
Nu s-au pastrat scrierile lui Donatus cel Mare, succesorul lui Majorinus.
Circumcelionii sunt un alt factor in aceasta situatie de criza. Ei erau tarani entuziasti, vorbitori de limba punica. S-au alaturat donatistilor; erau porecliti agnostici si „soldati ai lui Cristos.“ Nu aveau vreo ocupatie anume. Erau insotiti de fete nemaritate, jucau si beau. Strigatul lor de lupta Deo laudes era groaznic si multi se temeau de ei. Se aruncau in apa si in foc, iar cei care pacatuiau se aruncau de pe stanci pentru a ispasi pentru pacatele lor. Adesea considerau sinuciderea drept martiraj.
Donatistii nu erau multumiti de acest fel de sustinatori. Totusi, sinuciderile lor erau onorate si erau sarbatoriti. Atacau in mod constant casele clerului catolic. Bateau pe preoti si le turnau otet in ochi, si chiar ii fortau sa se reboteze.
Imparatul Constans trimite in 347 pe Paulus si Macarius cu o suma mare de bani in Numidia. Donatus a vazut aceasta ca pe o incercare de a-i mitui pe donatisti ca sa se intoarca intre catolici. Are loc o confruntare la Bagai intre circumcelionii adunati de Donatus si trimisii imparatului. Circumcelionii ucid doi soldati, trupele nu mai pot fi controlate si ucid cativa donatisti. Donatistilor li se porunceste unirea cu biserica, fie ca vor fie ca nu. Donatus cel Mare moare in exil. Se stabileste o pace de scurta durata.
Odata cu venirea la tron a lui Iulian Apostatul, in 361, lucrurile se schimba din nou. El permite reintoarcerea din exil a episcopilor exilati de Constans, la episcopiile ocupate acum de arieni. Acelasi lucru li se permite si donatistilor si ei primesc inapoi bisericile lor. Iulian era bucuros sa arunce crestinismul in confuzie si deruta. Cand s-au reintors donatistii au invadat biserici si au ucis. Pentru ca nu admiteau validitatea sacramentelor administrate de traditores, cand au pus mana pe biserici au aruncat euharistia la caini. Spalau podelele, peretii si coloanele. Refuzau sa-i ingroape pe catolici in cimitire.
Valentinian in 373 si Gratian in 377 dau porunci ca toate bisericile schismaticilor sa fie date catolicilor. Au fost luate inclusiv bisericile construite de donatisti. Claudian, episcopul donatist de Roma, a fost alungat la o suta de mile de cetate.
Disputa publica de la Cartagina (1, 3, 8 iunie 411) cu moderator numit de imparat a dat castig de cauza catolicilor. La 30 ian. 412 Honorius da o lege finala impotriva donatistilor. Donatismul era acum discreditat de disputa publica si interzis de legea lui Honorius. Toti episcopii si clerul trebuiau sa fie exilati din Africa.
2. Eclesiologii in conflict
Pe langa aceste elemente de ordin social si politic aceasta criza are si o dimensiune teologica. Cele doua parti operau cu eclesiologii diferite. In linii mari situatia era urmatoarea. Odata cu episcopul Ciprian de Cartagina (episcop intre 249 - 258 in timpul persecutiei lui Decius) are loc o schimbare in intelegerea bisericii; se trece de la comunitatea sfintilor la o institutie a mantuirii. Institutia mantuirii este un lucru obiectiv in care ne impartasim fiecare. Una dintre implicatiile acestei modificari este ca sfintenia bisericii este inteleasa diferit. Inainte se punea accent pe sfintirea membrilor si a grupului ca intreg, iar acum acest accent este schimbat cu realitatea sacramentala a bisericii, sfintenia ei fiind identica cu darurile sacramentelor, in special cu puterea sacramentala a clerului. Sfant nu se ma refera la cel care se sfinteste in mod personal, ci la cineva care are putere sacramentala. Aceasta este o schimbare fundamentala de sens, de la sfintenie personala la sfintenie institutionala. Aceste sunt dezvoltari teologice in timpul persecutiei pentru apararea unitatii bisericii.
Asa cum am vazut, in Africa de Nord au fost comunitati care nu au urmat aceasta linie de dezvoltare, dorind sfintirea actuala a bisericii si membrilor ei, in special a clerului. Aceasta situatie s-a vazut dupa valul de persecutii din vremea lui Diocletian. In ce masura sunt valabile sacramentele infaptuite de persoane care au tradat credinta crestina si pe crestini, dand Biblii sa fie arse si aducand tamaie idolilor? Miscarile donatiste au exclus aceste persoane si nu le-au dat voie sa mai slujeasca, pentru ca pentru ei sfintenia bisericii sta in sfintenia personala a reprezentantilor acesteia. O consecinta a acestei atitudini sta in faptul ca crestinul de rand ar fi dependent de statura morala, de sfintenia clerului.
Augustin spune ca nu putem judeca acest lucru, pentru ca doar Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. El a cautat sa salveze caracterul obiectiv al bisericii vis-a-vis de sfintenia subiectiva a reprezentantilor ei. Il urmeaza pe Ciprian, introducand distinctia intre credinta si dragoste. Credinta este posibila in afara bisericii pentru ca ea este determinata de continutul ei. Poti sa traiesti printre eretici, si chiar sa fii unul dintre ei, iar daca infaptuiesti formula botezului in mod corect, continutul este decisiv si nu statutul tau eretic sau moral. Formulele sunt aceleasi ca si ale bisericii universale. De aceea daca bisericile eretice folosesc aceleasi formule, continutul face ca lucrarile lor sa fie valide. Dragostea este ceva ce nu poate fi gasit acolo unde nu este credinta adevarata. Dragostea este principiul care uneste biserica; dragostea nu este bunatatea morala simpla, ci este relatia agape dintre persoane. Acest spirit al dragostei, ca si unitate a pacii, care este intrupat in biserica, ca o restabilire a unitatii divine originale, este ceva ce gasesti numai in biserica. De aceea mantuirea este numai in biserica, pentru ca mantuirea este imposibila fara dragoste turnata in inimile oamenilor.
Din aceasta distinctie deriva o a doua, si anume validitatea si eficacitatea sacramentelor. Sacramentele ereticilor sunt valide daca sunt infaptuite in termenii traditiei ortodoxe. De aceea nimeni nu trebuie rebotezat; dar ele nu au eficacitate intre eretici, ele au eficacitate numai in biserica. De exemplu ordinarea este intotdeauna valida. Preotii cazuti si exclusi nu au voie sa infaptuiasca sacramentele, dar ei o pot face intr-un mod valid. Daca intr-o inchisoare un preot care este inchis pentru crima cununa o pereche, ceea ce face el este valid in ciuda faptului ca ii este interzis sa o faca. Nu este nevoie de re-ordinare daca un preot este reprimit intre slujitori, pentru ca este ordinarea este si ramane valida.
Aceasta intelegere a situatiei face ca oamenii din biserica sa fie complet independenti de caliatea preotului. Nimeni nu cunoaste aceasta calitate cu exactitate, iar ceea ce face el este valid, si astfel institutia este eficace si a devenit complet independenta de starea clerului. Avem astfel o institutie ierarhica a mantuirii, care ca si institutie este independenta de caracterul celor care o slujesc, si avem si comunitatea spirituala a celor credinciosi. Potrivit cu doctrina catolica, prima este o conditie pentru a doua, dar potrivit cu donatistii a doua este conditia pentru prima.
Asadar aceasta criza in viata bisericii nu poate fi inteleasa fara a face referire la diferentele in teologie cu privire la relatia dintre unitatea bisericii si sfintenia ei. Partea donatista accentueaza faptul ca daca se incalca principiul sfinteniei se nimiceste legatura unitatii; si unitatea si catolicitatea bisericii sunt subordonate sfinteniei bisericii. Partea catolica accentueaza faptul ca perpetuarea schismei nu este justificata de lipsa de sfintenie din Biserica universala. Sfintentia bisericii este echivalenta cu sfintenia harului dat prin sfintele taine, si nu cu sfintenia membrilor sau episcopilor. Unitatea bisericii nu este rezultatul unui sir de intelegeri asupra a diferite chestiuni, ci rezultatul imediat si necesar al harului. Pacatul care ameninta biserica este in primul rand schisma, si nu curvia sau apostazia vreunui episcop. Cel care tradeaza cu adevarat nu este cel care a predat Biblii sau carti de cult in timpul prigoanei, ci cel care tradeaza unitatea bisericii.

3. In loc de concluzie
Din punct de vedere istoric partea catolica a invins in aceasta controversa. In istorie avem doua exemple importante care arata invatarea lectiei din aceasta criza. Datorita acestor evenimente a introdus Melanchton articolul 8 in Marturisirea de la Augsburg pentru a indeparta orice suspiciuni ca Reforma ar avea tendinte donatiste (‘Atat Sacramentele cat si Cuvantul sunt eficace pe baza instituirii si poruncii lui Cristos, in ciuda faptului ca ar fi infaptuite de oameni rai.’); si tot din aceste motive s-a introdus si articolul 26 in ‘Cele 39 de articole’ in Biserica Anglicana (‘In Biserica vizibila raul va fi intotdeauna amestecat cu binele, si uneori raul va avea autoritate in lucrarea cuvantului si a sacramentlor; pentru ca acestia nu slujesc in propriul lor nume, ci in al lui Cristos, ei slujesc prin trimiterea si autoritatea lui, noi putem folosi lucrarea lor atat in auzirea cuvantului lui Dumnezeu si in primirea sacramentelor. Nici eficacitatea a ceea ce a instituit Cristos nu este eliminata prin rautatea lor, nici harul darurilor lui Dumnezeu nu este diminuat din aceasta pentru ca noi primim sacramentele infaptuite prin credinta si in mod drept, si astfel ele sunt eficace datorita instituirii si promisiunii date de Cristos, desi ele sunt infaptuite de oameni rai.’). Materialul de fata nu ofera solutii, ci invita la reflectie asupra acestor exemple din istorie pentru a invata cat mai mult din ele, dar, la final, mai trebuie spus ca in aceeasi perioada in care Augustin a castigat dezbaterea de la Cartagina cu donatistii, Roma cadea sub atacul triburilor barbare ale lui Alaric, iar 15 ani mai tarziu Africa de Nord este cucerita de aceiasi barbari.

In calea lucrarii misionare a bisericii sunt multe piedici. Puterile intunericului cauta sa foloseasca tot ce ar putea opri pe oamenii din poporul lui Dumnezeu sa ajunga cu evanghelia lui Cristos la ceilalti oameni. Una dintre aceste piedici este apartenenta etnica. Mostenirea istorica a fiecarui grup etnic ofera acestuia elemente identitare prin care acesta se definteste in lume. Istoria conflictelor si aliantelor, a reusitelor si dezastrelor da culoare starii de spirit a acelui grup.
In cazul din Fapte 8 nu identificam vreun plan de lucru, sau vreo strategie din partea conducerii bisericii, asa cum avem in cazul problemelor legate de neglijarea vaduvelor eleniste. In schimb implinirea viziunii din 1:8 are loc in urma persecutiei care duce la imprastierea crestinilor din Ierusalim in zonele dimprejur. Relatia cu samaritenii a fost dificila si nici una dintre parti nu avea argumentele decisive pentru a-i convinge pe ceilalti de taria propriei pozitii. Invectivele reciproce aduse de-a lungul istoriei au dus la segregare.
Doar o redefinire radicala a alcatuirii poporului lui Dumnezeu face posibila misiunea intre altii fata de care ai putea avea toate motivele sa nu ai vreo legatura cu ei. Focalizarea clara asupra conditiilor necesare membralitatii este un pas esential, iar identificarea credintei in Cristos, pocaintei, lucrarii regeneratoare a darului Duhului Sfant, si botezului a reusit subminarea divergentelor istorice, si a deschis drumul spre comuniune.
Sublinierea continuitatii cu locul de leagan al crestinismului, Ierusalimul, a fost o prioritate pentru ei; acest fapt a fost dovedit atat prin faptul ca principalul misionar a fost unul dintre conducatorii de la Iersualim, Filip, cat si prin validarea lucrarii dintre samariteni prin venirea la ei a apostolilor Petru si Ioan. De asemenea amanarea oferirii Duhului celor care au crezut pana au venit Petru si Ioan a consolidat calitatea crestinismului lor legand imprenuna si mai tare pe cei in cauza.
Astfel, aceste doua elemente au fost fundamentale pentru reusita eliminarii acestui tip de bariera care are puterea de a orbi mintea si de a bloca avantul misionar.

Eficacitatea slujirii personale depinde in ultima instanta de calitatea vietii personale. Slujirea crestina este intotdeauna intr-o comunitate. Noi avem curajul sa ne apropiem de celalalt si sa tinem seama de ceea ce vrea si spune numai daca suntem convinsi ca inima acestuia este curata. Fiecare suntem doritori ca eventuala deschidere spre cineva sa fie facuta intr-un context al increderii care are la baza lucrarea lui Dumnezeu. Nici unul nu urmam pe cineva in care nu avem incredere. Aceasta relationare presupune acceptare la nivelul constiintei in care adevarul vestit si practicat ii leaga pe oameni impreuna. Si intr-un caz si in celalalt intelepciunea care deriva din frica de Dumnezeu este contextul in care are loc urmarea exemplului cuiva.
Evident ca noi nu ne oglindim doar unii pe altii, ci fiecare oglindeste pe Cristos care este regasit in Scripturi si in viata celuilalt. Regasirea lui Cristos in viata celuilalt dovedeste adevarul crestinatatii pana la nivel personal. Acest fapt cand este oglindit inspre perfectiune face ca acea comunitate sa aiba un impact covarsitor in locul in care se afla. Intrucat Cristosul urmat este un Cristos care sufera, care iubeste, care a devenit sarac pentru ca noi sa fim imbogatiti, care este bun si bland, biserica nu are piedici care sa o poata opri din marturia ei.

Apararea nu este niciodata usoara, mai ales cand de acceptarea ei iti ararna viata. Apararea lui Stefan a dus la moartea lui Stefan. Desi a fost respinsa este cea mai importanta cuvantare din cartea Fapte.
Acest barbat plin de Duhul Sfant si de intelepciune a invatat Biserica cum sa citeasca Legea si Proorocii. Hermeneutica lui Stefan a fost una care a focalizat lectura Scripturii nu tinand seama de temele poruncii si altarului, ci de temele promisiunii si implinirii, si cercetarii divine si respingerii.
Fiind acuzat de hula impotriva lui Dumnezeu, a lui Moise, si a Templului el identifica adevarata problema ca fiind pretentia de adevar a celor care urmau Calea lui Isus si care erau Israelul restaurat de Dumnezeu prin trimiterea Duhului Sfant ca implinire a promisiunii facute in Scripturi. Poporul lui Mesia transformat de Duhul Sfant se afla in centrul voii lui Dumnezeu raspunzand cercetarii facute de Dumnezeu prin trimiterea Fiului, iar apoi prin darea Duhului. Aceasta cercetare repetata este un tipar pe care Stefan il identifica si in trecut. El selecteaza trei personaje principale din istoria poporului ales: Avraam, Iosif, si Moise.
Avraam este parintele poporului care asculta de tot ceea ce ii porunceste Dumnezeu sa faca: de la iesirea din tara sa pana la circumciderea fiului sau. Elementul central este promisiunea pe care i-o face Dumnezeu cu privire la binecuvantarea tuturor neamurilor in el si in samanta sa.
Iosif este un arhetip al lui Isus in aceea ca in viata lui, Stefan gaseste o miscare de la respingere la inaltare in putere. Fiind respins si vandut de fratii sai ajunge in final sa fie conducatorul Egiptului. In viata lui Isus regasim acelasi tipar subliniat in capitolele de inceput din Fapte: el este profetul respins de catre cei din poporul sau, dar Dumnezeu il inalta in putere. Tot din viata lui Iosif sunt importante cele doua vizite pe care i le fac fratii lui; in prima el stie cine sunt ei, dar ei nu stiu cine este el, iar in a doua el se face cunoscut lor ca salvatorul lor, si astfel toata familia scapa cu viata in timpul foametei. Ideea din subtext este ca dupa cea de a doua vizita poporul lui Iacov a avut parte de salvarea venita prin Iosif. Chiar daca prima venire a lui Isus a fost respinsa, la cea de a doua a Duhului si bisericii care sunt mesagerii lui Isus cel inaltat poporul poate avea parte de mantuirea castigata prin Isus, daca primesc cercetarea de care le face parte Dumnezeu.
Moise, ca si Iosif, este si el un arhetip a lui Isus. El este descris ca un profet respins, de doua ori. Poporul are parte de doua cercetari prin Moise, si le respinge pe ambele. Prima cand Moise omoara pe egiptean, iar a doua dupa ce ii scoate din Egipt. In prima nu au priceput despre ce a fost vorba, dar in a doua, desi au vazut fapte si minuni deosebite in diferite locuri, l-au respins pe profetul lui Dumnezeu. Isus, care a fost anuntat de Moise, va fi si el respins. Tiparul cercetarii si respingerii este felul in care trebuie citita Scriptura: Dumnezeu trimite profeti pentru indreptarea poporului, dar acesta ii persecuta si chiar omoara. Pilda cu arendasii viei (Luca 20) care omoara pe toti cei trimisi de stapanul viei, inclusiv pe fiul acestuia, este felul in care Isus a invatat Biserica sa citeasca istoria poporului lui Dumnezeu.
Profetul nu este descris atat prin prisma personalitatii sale, cat prin prisma puterii profetice date de Duhul lui Dumnezeu care vorbeste prin el. Misiunea lui este ca indiferent de marimea amenintarilor sa ramana credincios cuvintelor pe care trebuie sa le spuna poporului.
In final, Isus este pentru Stefan un arhetip in aceea ca, asa ca si el, Stefan va fi dus afara din Ierusalim sa fie omorat, si el se va ruga pentru dusmanii sai sa nu li se tina in seama acel pacat, si el isi va incredinta duhul in mainile lui Isus, si el va fi ingropat de oameni care se tem de Dumnezeu.