El nu permite ca siretlicul si ura sa dea la o parte faptul ca promisiunea facuta de Dumnezeu tatalui sau Avraam are viitor, si ca ei, urmasii sai, trebuie sa o aiba in vedere. Trecerea unei generatii si venirea alteia in locul ei trebuie sa se faca tinandu-se seama de asteptarea implinirii a ceea ce a promis Dumnezeu. Cand vei fi pe patul mortii arata si tu in aceeasi directie.
Cand Iacov ajunge in pragul mortii isi binecuvanteaza nepotii, pe fii lui Iosif, aratand, si el, elemente esentiale ale vietii lui: binecuvantare, inchinare, si caracter de calator. Reusita lui in toate locurile pe unde a umblat a fost determinata de binecuvantarea data de Dumnezeu; ori de cate ori a experimentat lucruri deosebite a recunoscut prezenta lui Dumnezeu si s-a inchinat Lui, si nu a uitat ca este un pribeag chiar si atunci cand a fost in fata lui Faraon; la fel se poarta si in ceasul mortii.
Iosif, desi era cel mai puternic barbat din Egipt (dupa Faraon) nu a uitat ca patria lui nu era Egiptul, ci Canaanul, iar la sfarsitul vietii sale le-a vorbit despre exodul din Egipt si a dat porunci ca si oasele sale sa fie duse de acolo in tara promisa. Aceasta atitudine subliniaza claritatea intelegerii lui Iosif: promisiunea lui Dumnezeu facuta lui Avraam este cel mai important lucru si in functie de aceasta ne raportam la tot ce avem si suntem. Nu Egiptul este patria noastra, ci Canaanul, si acolo vreau sa fiu si eu, in final, ingropat.
Purtarea acestor patriarhi arata spre evenimente si realitati pe care ei inca nu le vedeau si pe care nu le-au primit. Ei sunt modele ale felului in care se manifesta credinta atunci cand ajungem la sfarsitul calatoriei. Cuvintele noastre, limbajul trupului, si obiectele care ne inconjoara trebuie sa transmita acelasi mesaj: suntem siguri de ceea ce speram, si suntem convinsi de ceea ce inca nu vedem.