Mai întâi, moartea lui Moise desparte istoria timpurie a Israelului în două epoci. Prima epocă este cea a exodului și a rătăcirilor prin pustie. Această epocă este caracterizată de împietrire și necredință. Ca urmare, Moise și întreaga sa generație vor muri fără să intre în țara promisă. Cea de a doua epocă este epoca în care țara este luată în stăpânire sub conducerea lui Iosua. În al doilea rând, moartea lui Moise arată felul în care Iosua îi urmează lui Moise ca și profet. Deuteronom 34 spune că nu a fost nimeni ca Moise (Domnul l-a cunoscut față către față). În același timp, poporul aștepta ca Domnul să ridice un profet ca Moise (Deut. 18). Iosua va vorbi ca un profet, se va ruga pentru Israel și va mijloci legământul așa cum a făcut Moise înaintea lui. Iosua începe ca slujitorul lui Moise și sfârșește ca unul care îl slujește pe Dumnezeu. În al treilea rând, moartea lui Moise spune că autoritatea lui Moise continuă în lucrarea lui Iosua prin cărțile scrise de Moise. Iosua 1 arată locul central pe care îl au cărțile legii scrise de Moise.

După toate câte s-au întâmplat în ultimele săptămâni fiecare avem nevoie să lăsăm frământarea la o parte și să ne continuăm slujirea. Desigur, undeva printre gândurile noastre sunt întrebările legate de cum îți sfârșești alergarea și care este manifestarea puterii lui Dumnezeu între oameni. Cu privire la prima, trebuie să ne rugăm ca mai ales la sfârșit să fim vrednici de a fi urmați, iar în ce privește a doua avem nevoie de un discernământ activ, deschis suveranității lui Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan actul credinţei va fi pus întotdeauna lângă cel al necredinţei. Ai văzut o minune? Ce faci? Ai ascultat un Cuvânt? Ce faci? Mântuirea în Evanghelia după Ioan nu este atât de mult descrisă ca un act al ispăşirii, aşa cum este descrisă în Evangheliile sinoptice şi în scrierile apostolului Pavel (deşi este şi aşa ceva – atunci când Ioan spune: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“, Ioan 1:29, acolo ţinteşte).

Întâlnirea Domnului cu femeia samariteancă ne arată cât de mult îi iubeşte Cristos pe cei păcătoşi. Nu există limite pentru dragostea Sa. Este o dragoste care întotdeauna funcţionează în perimetrul adevărului, o dragoste care nu-i spune minciuni şi nu lasă lucruri ascunse în viaţa ei. Nu! O dragoste care le scoate pe toate la iveală, pentru a fi toate date la o parte, pentru a-şi vedea vinovăţia, pentru a-şi mărturisi starea, pentru a-I cere lui Cristos lucrurile pe care numai El le poate da.

Nevoia numărul unu a Bisericii este nevoia de ucenici dedicaţi. Biserica are nevoie de oameni care doar pentru aceasta trăiesc: pentru Isus, oameni care împlinesc literal în viaţa lor, în faptele lor, cea mai mare poruncă din Lege: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot ceea ce eşti tu.“ Textul nostru despre aceasta vorbeşte. La prima citire, pentru că avem traducerea Cornilescu, nouă nu ni se pare că reprezintă o mare valoare. El spune: un litru de mir, de trei sute de lei.

În vreme de depresie, de întuneric, de presiune, de vale adâncă, Cristos vorbeşte într-un mod unic (Ioan 14.1-14). Cuvântul Lui într-o vreme ca aceea este cel care te poate lua de acolo. Filip intră şi el în vorbă. Dacă la Tatăl ajungem numai prin Tine, arată-ni-L, să-L vedem! Mai apare de multe ori această întrebare în Scripturi. Poate cea mai cunoscută este în Exod 33, când Moise Îi spune: „Doamne, arată-Mi slava Ta, să Te văd.“

Să rămânem în minte cu această imagine a Mântuitorului – un Mântuitor pe care nu-L pot ispiti, nu-L pot minţi, nu-L pot înşela, un Mântuitor care mă cunoaşte, un Mântuitor care îmi porunceşte să nu mai păcătuiesc, un Mântuitor care este gata să nu mă condamne, să nu mă osândească. Cel care a venit să moară pentru păcate porunceşte oprirea păcatului!

Textul din Noul Testament care abordează direct acest subiect este Romani 13.1-7. Acest text trebuie așezat între celelalte texte din Biblie care ating aceeași tematică pentru a avea o înțelegere cât mai bună a relației dintre creștinism și instituțiile politice ale statului.
Romani 13 presupune un stat cât de cât tolerant față de bisericile din Roma. În contextul abuzurilor de la adunarea taxelor (abuzuri menționate de Tacit, Anale 13.50-51) cetățenii romani cer lui Nero la anul 57 AD să intervină în oprirea acestor jafuri.

Necazurile din viață au două cauze: împrejurări externe (dușmani, dezastre, situații rele) și nelegiuiri personale din trecut. Deși cele din urmă, dacă sunt mărturisite sunt iertate de Dumnezeu, au consecințe pe termen lung și pot provoca greutăți ulterioare. Cele dintâi au greutate mai mare în situații de pericol. Ce atitudine trebuie să ai? Psalmul 40 oferă un răspuns detaliat la astfel de situații. Cel în criză este conducătorul poporului, regele.

Blestemarea smochinului și curățarea Templului sunt astfel de fapte. Ele se înscriu în șirul altor fapte simbolice găsite în Biblie: Isaia umblând dezbrăcat și desculț timp de trei ani (Isaia 20.2-4), Ieremia care ascunde bucata de pânză de lână lângă Eufrat până aceasta putrezește (Ier. 13.1-11), Ieremia care sparge vasul de lut (Ier. 19.1-13). Acestea sunt fapte care vorbesc fără cuvinte.

Lumea creată de Dumnezeu este o lume ordonată, bine întemeiată și întărită, pe când experimentarea vieții în lumea lui Dumnezeu nu este întotdeauna caracterizată de ordine; Psalmul 24 ne dă răspunsul la această situație care se regăsește în viețile tuturor oamenilor.
Ordinea lui Dumnezeu din creație este o ordine morală care-și găsește simbolul principal în locul cel sfânt al lui Dumnezeu: Sionul, muntele Domnului.

Învăţătura Domnului Isus Cristos
Învăţătura lui Isus este cunoscută din dezbaterea pe care a avut-o cu fariseii (Mat. 19.3-9; Mc 10.2-12) şi dintr-o zicere scurtă din Mat. 5.31 şi Luca 16.18. Textul din Matei 19 este cele mai complet. În el avem două expresii care necesită o atenţie deosebită: din „orice pricină“ şi „afară din pricină de curvie“ (termenul porneia poate avea o diversitate de sensuri, incluzând orice, de la indiscreţie sexuală la destrăbălare sexuală). Aceste două expresii sunt expesii tehnice legale.

Psalmul 20 este o astfel de rugăciune. Acest psalm, în care se împletește rugăciunea cu profeția și cu lauda, stă martor al unei situații pe care poporul lui Dumnezeu o experimentează în mod constant de-a lungul istoriei.
Pe de o parte poporul lui Dumnezeu are parte de necesitatea luptei, pentru că are mulți dușmani, iar pe de altă parte dacă luptă fără Dumnezeu este înfrânt. De aceea acest psalm include elementele obligatorii pentru ca regele și poporul să iasă biruitori în luptele pe care le au de dus.

Psalmul 19 este unul dintre cele mai frumoase poeme scrise vreodată în toată literatura universală (C.S. Lewis). Acest poem caută să surprindă cititorul cu cele mai subtile lucruri pe care le pune Dumnezeu în calea lui.
Avem o trecere de la macrocosmos la microcosmos, o trecere de la trecerea vremii la cercetarea inimii pentru ca omul să poată identifica păcatele cele mai greu de văzut: mândria și păcatele comise fără să-și dea seama.

Versetele din Evrei 11.20-22 ne arata ca exercitarea credintei trebuie sa aiba loc chiar si in ceasul mortii. Acest lucru se vede in viata patriarhilor mentionati acolo: Isaac, Iacov si Iosif.
In situatia in care sotia cauta sa-si impuna fiul favorit pentru a primi binecuvantarea din dreptul intaiului nascut, cand fiul cel mare, in urma inselarii din partea celui mai mic, face planuri pentru a-l omori, patriarhul Isaac ii binecuvanteaza pe amandoi cu privire la viitor.

In materialul care urmeaza vreau sa aduc inaintea cititorului/fratelui roman elemente dintr-o prezentare a lui Al Mohler (presedintele de la Southern Baptist Theological Seminary) cu privire la viitorul Conventiei Baptiste de Sud (in care eu si biserica pe care o slujesc suntem membri). Am gasit ca ceea ce spune el este deosebit de necesar si pentru bisericile romanesti din diaspora si cred ca si din Romania. Nu voi repeta ce spune Mohler, ci voi dezvolta si interactiona cu ideile lui.

Unul dintre evenimentele cele mai neasteptate din istoria civilizatiei a fost cucerirea Babilonului pe 29 octombrie 539 i.d.Cr. Marturiile antice sunt multiple. Potrivit cu relatarea din Daniel cap.5 noi putem desprinde o invatatura spirituala in ce priveste conducerea unei cetati.
Belsatar, imparatul haldeilor, era regent in Babilon. Tatal sau Nabonidus se retrasese la Tema, o oaza din Arabia. Acest fapt a nemultumit in special pe marii preoti de la templul lui Marduk, zeul principal al babilonienilor; de asemenea dispretul lui Nabonidus pentru locuitorii cetatii a dus la ruperea legaturilor dintre imparat si preoti. Babilonienii se asteptau la o confruntare armata cu Cir care isi extindea teritoriile inspre ei.

Nu spun nimic nou daca mentionez faptul ca bisericile romanesti din SUA si din alte parti ale diasporei romanesti sunt fragile, tensionate si slabe. Cultura occidentala cu accentul pe libertate egoista axata pe bunastarea sinelui este nimicitoare pentru existenta bisericii, care trebuie sa accentueze spiritul comunitar axat pe zidirea celuilalt in dragoste. Spiritul democratic ce anima o parte din eclesiologia baptista este de asemenea ravasitor pentru ca in practica bisericile rar isi revin intre Adunarile generale unde se dezlantuie tensiunile adunate in decursul anului.

Lucrarea lui Dumnezeu se face întotdeauna doar în lumina chemării primite de la el. Altfel, ea poate fi deturnată cu ușurință. În măsura în care Dumnezeu binecuvântează lucrarea ta cu evenimente pline de putere vei atrage mulțimi de oameni, care în fapt te vor căuta doar pentru că prin tine Dumnezeu a făcut lucruri extraordinare. În acele împrejurări caută să nu-ți întemeiezi lucrarea pe entuziasmul mulțimii!

Este vreo legătură între acestea două? Da, există! Cristos cere o schimbare a felului în care gândim/vedem împărăția lui Dumnezeu pentru că și noi, adesea, ne asemănăm cu iudeii veacului întâi care, fie că vedeau implementarea împărăției lui Dumnezeu prin izolare, mergând la Qumran unde, ca fii ai luminii, prin citirea Legii, rugăciune, și post așteptau venirea împărăției lui Dumnezeu, sau fie ne asemănăm cu Irod Antipa, marii preoți, saducheii și ceilalți conducători ai poporului care credeau că împărăția lui Dumnezeu se poate implementa prin compromis cu puterea vremii, sau ne asemănăm cu zeloții care chemau pe oameni la a fi sfinți, la rugăciune și la a lua sabia pentru a implementa împărăția lui Dumnezeu eliberând țara de sub domnia Romei.

Poporul lui Dumnezeu primește de la Dumnezeu via acestuia pentru a lucra in ea ca arendaș. Termenii lucrării în vie sunt cel mai clar văzuți la vremea roadelor când proprietarul își trimite robii să-și ia partea sa din rodul ei. Acela este momentul definitoriu pentru arendași. Ei nu țin seama de statutul lor în via stăpânului, ci se poartă ca niște uzurpatori care vor să intre în posesia viei și a rodului ei.

Limbajul caii in Noul Testament este asociat cu ideile de acces si mod de viata. Isus Cristos este Calea, ucenicii lui sunt chemati sa umble pe calea ingusta, crestinismul este descris ca si o cale. Identitate si destinatie.
Dragostea ca si cale subliniaza caracterul ei obligatoriu ca ingredient necesar in orice slujire. Cand ea lipseste celalte se reduc la zero. Ea este elementul care da viata si valoare lucrarii crestine.

In imprejurarile relatate in Biblie instruirea are un rol fundamental in intemeierea si lucrarea comunitatii. Revelarea lui Dumnezeu poporului sau este elementul central al existentei acestuia; identitatea, raportarea la altii, idealurile, supravietuirea in vremuri grele atarna total de adevarul dat de Dumnezeu. Pentru ca acest element este atat de puternic devine tinta diferitelor abuzuri.

Biserica este un organism care se comporta diferit in fata a diferite primejdii. In timpul unei persecutii se intareste, pe cand in vreme de acalmie slabeste. Ceea ce face cel mai mare rau bisericii este dusmanul din interior; acesta are doua infatisari: ipocrizia insotita de minciuna, si dispretul. Diavolul este activ in ambele cazuri.

In materialul care urmeaza intentionez sa descriu succint una dintre problemele bisericii crestine din alt veac, modalitatile lor de atunci si ulterioare de a aborda situatii oarecum asemanatoare cu cele din perioada noastra. Niciodata situatiile nu sunt similare, dar lectiile istoriei nu trebuie ignorate, ci cercetate cu atentie pentru a face fata cat mai bine problemelor pe care ni le rezerva fiecaruia viata. Cercetarea acestei perioade este dificila pentru ca nici una dintre scrierile donatistilor nu s-a pastrat. Ceea ce stim este din scrierile adversarilor lor, in special Optatus si Augustin.

In calea lucrarii misionare a bisericii sunt multe piedici. Puterile intunericului cauta sa foloseasca tot ce ar putea opri pe oamenii din poporul lui Dumnezeu sa ajunga cu evanghelia lui Cristos la ceilalti oameni. Una dintre aceste piedici este apartenenta etnica. Mostenirea istorica a fiecarui grup etnic ofera acestuia elemente identitare prin care acesta se definteste in lume. Istoria conflictelor si aliantelor, a reusitelor si dezastrelor da culoare starii de spirit a acelui grup.

Eficacitatea slujirii personale depinde in ultima instanta de calitatea vietii personale. Slujirea crestina este intotdeauna intr-o comunitate. Noi avem curajul sa ne apropiem de celalalt si sa tinem seama de ceea ce vrea si spune numai daca suntem convinsi ca inima acestuia este curata. Fiecare suntem doritori ca eventuala deschidere spre cineva sa fie facuta intr-un context al increderii care are la baza lucrarea lui Dumnezeu.

Apararea nu este niciodata usoara, mai ales cand de acceptarea ei iti atarna viata. Apararea lui Stefan a dus la moartea lui Stefan. Desi a fost respinsa este cea mai importanta cuvantare din cartea Fapte.
Acest barbat plin de Duhul Sfant si de intelepciune a invatat Biserica cum sa citeasca Legea si Proorocii. Hermeneutica lui Stefan a fost una care a focalizat lectura Scripturii nu tinand seama de temele poruncii si altarului, ci de temele promisiunii si implinirii, si cercetarii divine si respingerii.