Fariseii l-au întrebat pe Isus: Permite legea (de ex. Deut. 24.1) divorţul pentru orice pricină? Isus a răspuns că acel text permite divorţul doar pentru motivul curviei. Aceasta înseamnă că cei divorţaţi din orice pricină nu erau divorţaţi în mod valid – teoretic, ei încă erau căsătoriţi. De aceea, dacă se căsătoreau cu altcineva însemna că trăiau în curvie.
Când a fost întrebat despre divorţul din orice pricină, Isus nu a răspuns imediat. El a folosit ocazia pentru a vorbi despre căsătorie:
- căsătoria este monogamă. Vechiul Testament a permis poligamia (ea este presupusă în Exod 21.10, Deut. 21.15 şi Lev. 18.18) şi încă era permisă în Palestina primului secol. Isus a spus că monogamia era idealul Vechiului Testament.
- căsătoria este pentru toată viaţa, astfel divorţul trebuie evitat prin toate mijloacele.
- căsătoria se poate desface prin divorţ în cazurile celor cu inima împietrită. Isus nu a explicat ce vrea să spună prin aceasta, dar ascultătorii săi se puteau gândi la Ieremia 3-4, pentru că acela este singurul text în care se vorbeşte despre împietrirea inimii în contextul căsătoriei sau divorţului. Ieremia a descris Israelul ca soţia împietrită a lui Dumnezeu atunci când ea curveşte repetat cu idolii şi refuză cu încăpăţânare să se pocăiască. Profeţii VT au spus că Dumnezeu în final urma să divorţeze de Israel, însă numai după multe încercări de a o chema la pocăinţă. Astfel, Isus a vrut să spună că cineva nu trebuie să caute divorţul imediat de cel care a păcătuit, ci să îl cheme la pocăinţă. Totuşi divorţul este permis în cele din urmă dacă cel în cauză îşi împietreşte inima şi nu vrea să se pocăiască.
- căsătoria trebuie să supravieţuiască curviei. Fariseii au zis că Moise a poruncit divorţul pentru curvie, pe când Isus a spus că doar l-a permis. Isus a vrut să accentueze că divorţul era permis, dar nu obligatoriu, chiar atunci când există motiv de curvie. Spre deosebire de farisei Isus i-a încurajat pe oameni să caute pocăinţa de la soţul/soţia lor, şi apoi se ierte, chiar în cazul curviei.
- căsătoria nu ese obligatorie. Această învăţătură o avem în Matei imediat după dezbaterea despre divorţ (Mat. 19.10-12). Isus a spus că un om poate alege să fie eunuc (să trăiscă o viaţă de celibat).
Cuvintele lui Isus, „ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”, arată că avem o poruncă aici. Cei doi se pot despărţi, dar nu trebuie să o facă. De aceea Isus nu condamnă orice divorţ, ci cel pentru orice pricină. El a permis divorţul din pricina curviei, deşi l-a descurajat cu tărie.

Învăţătura Apostolului Pavel
Această învăţătură o avem în 1 Corinteni 7 unde el răspunde celor care doreau să restrângă relaţiile sexuale în cadrul căsătoriei şi să divorţeze de soţii necreştini. El le spune că relaţiile sexuale sunt o obligaţie în cadrul căsătoriei (v.3-5) şi le reaminteşte învăţătura lui Isus despre divorţ. Pavel trage concluzia că un creştin nu trebuie să iniţieze divorţul şi trebuie să caute împăcarea. Dacă un necredincios divorţează, cel credincios nu mai este legat. În v. 39 Pavel spune că o căsătorie este sfârşită prin moarte. Cel credincios care a rămas văduv se poate căsători doar în Domnul.
Pavel, ca şi Isus, a fost mult mai interesat în căsătorie decât în divorţ. Când unii din Corint au vrut să divorţeze de soţii lor necredincioşi, Pavel le-a reamintit obligaţiile din căsătorie.
- obligaţii conjugale (1 Cor. 7.3-5). Fiecare soţ/soţie trebuie să fie slujitorul celuilalt. Acest limbaj al slujirii şi stăpânirii este din Exod 21.10. Abstinenţa sexuală era permisă doar prin înţelegere, doar pentru un timp, pentru a se dedica rugăciunii.
- obligaţii materiale (1 Cor. 7.33-34). Pavel spune că cei căsătoriţi trebuie să se îngrijească de lucrurile lumii, ca să placă soţiei. Pavel vorbeşte pozitiv despre această lume, pentru că sprijinul material a fost poruncit în Exod 21.10 (mâncare şi îmbrăcăminte).
- cei credincioşi trebuie să se căsătorească doar cu credincioşi (1 Cor. 7.39).
Pavel a fost preocupat să îi oprească pe cei din Corint de la divorţ. El le-a dat câteva reguli despre divorţ.
- credincioşii nu trebuie să recurgă la divorţ prin separare (1 Cor. 7.10-14). Divorţul prin separare era forma greco-romană pentru divorţ fără vină. El le reaminteşte de învăţătura lui Isus care a condamnat divorţul pentru orice pricină.
- dacă au divorţat prin separare, trebuia să se împace (1 Cor. 7.11). Unii dintre cei din Corint divorţaseră deja.
- dacă ei au fost victime ale divorţului prin separare, ei nu mai sunt legaţi (1 Cor. 7.15). Căsătoria lor este desfăcută. Odată ce soţul sau soţia cuiva l-a părăsit, divorţul a avut loc.
- există motive valide pentru divorţ. Părăsirea este un motiv valid pentru divorţ. Cel părăsit este divorţat fără voia lui.

Concluzie
Ascultătorii evrei şi cititorii cuvintelor lui Isus din primul secol ştiau despre subiectul divorţului şi recăsătoririi câteva lucruri. În primul rând, toate curentele din iudaism erau de acord cu cinci motive pentru divorţ în Scripturi: nefertilitate (Gen. 1.22, 28), necredincioşie (Deut. 24.1), neglijare a hranei, îmbrăcămintei, sau dragostei (Exod 21.10-11), şi acestea erau recunoscute ca jurăminte implicite în contractul/legământul de căsătorie. Exemplul cu Dumnezeu ca divorţând de Israel ilustra că divorţul avea loc atunci când aceste jurăminte erau călcate repetat şi cu inima împietrită. Apoi, ei ştiau din Scripturi că recăsătoria era permisă după divorţ (Deut. 24.1-4) şi că scopul certificatului de divorţ era să afirme acest drept. Adepţii rabinului Hillel au popularizat un nou tip de divorţ, numit Din orice pricină, divorţ care a devenit baza pentru toate divorţurile. Ei au extrapolat această formă din Deut. 24.1 unde se spune că a găsit în ea ceva nepotrivit.
Isus a fost întrebat dacă este de acord cu divorţul din orice pricină; el a spus că expresia din Deuteronom înseamnă doar indecenţă/curvie. El a adăugat că oricine a divorţat din orice pricină (afară de pricină de curvie) nu era divorţat cu adevărat, şi dacă se recăsătoreşte curveşte.
Isus nu a fost de acord cu multe alte presupoziţii evreieşti despre căsătorie şi divorţ. El a folosit VT pentru a învăţa monogamia şi căsătoria pe viaţă. El nu a negat divorţul, dar a arătat că se poate ajunge la aşa ceva doar atunci când soţul/soţia are inima împietrită, adică în mod încăpăţânat calcă jurămintele căsătoriei. Astfel, Isus neagă faptul că divorţul ar fi obligatoriu în cazul infidelităţii. De asemenea, el a negat ideea că procreerea ar fi o poruncă şi că, astfel, neîmplinirea ei ar constitui un motiv de divorţ. Isus nu a spus nimic despre celelalte motive pentru divorţ: lipsa hranei, a îmbrăcămintei şi a dragostei.
Pavel face aluzie la aceste trei motive atunci când le reaminteşte celor din Corint de obligaţiile din căsătorie: sprijin emoţional (1 Cor. 7.3-5) şi sprijin material (1 Cor. 7.32-35).
Pavel le spune celor credincioşi că ei nu trebuie să facă apel la divorţul fără vină prin separare, şi că orice credincios care deja s-a separat trebuie să caute să se împace. Totuşi, dacă sunt cazuri în care cel credincios a fost părăsit de cel necredincios, acesta nu mai poate face nimic, el nu mai este legat.
Accentul pe care îl pun şi Isus, şi Pavel este acela că instituţia căsătoriei este pentru toată viaţa şi că divorţul trebuie evitat. Un creştin nu trebuie să divorţeze, încălcând jurămintele căsătoriei, şi trebuie să-şi ierte soţul/soţia care şi-a călcat jurămintele, evitând divorţul, în afară de situaţia în care acesta este împietrit şi nu vrea să se pocăiască.
După câteva generaţii biserica a pierdut din vedere contextul evreiesc al dezbaterii relatate în evanghelii cu privire la divorţ şi a crezut că Isus a condamnat toate recăsătoririle ca şi curvie. Contextul evreiesc al învăţăturii despre divorţ al lui Isus trebuie redescoperit şi trebuie să se ţină seama de el în interpretarea textelor pe care le avem.

Tags: Isus, Pavel