#bgblur, #feature {background-image: url(../resources/banner8r.jpg); }

Sorin Sabou


Letter to the Romans, Nicomachean Ethics, and more

Dogmatica drept etică

Nu stiu daca cititorii care trec pe la acest blog sunt interesati in lucrurile care urmeaza, dar incerc. Supun atentiei voastre cateva idei esentiale ale lui Karl Barth in ce priveste etica. Am in lucru un material despre etica la K. Barth si mi-ar fi de folos interactiunea voastra.
Care este punctul de pornire în etică? Este revelația lui Dumnezeu în Isus Cristos, sau omul născut din nou, și în cele din urmă omul în general? (CD, I.2.786)

Dacă ar exista separare între dogmatică și etică, dogmatica ar fi suspectată de a fi doar o ocupație intelectuală leneșă și fără sens. Dacă acceptăm această separare nu trebuie să fim surprinși când dogmatica își câștigă reputația de a fi departe de viață și de o valoare indoielnică, datorită intelecutalismului ei pur. (CD, I.2.787)
Din punct de vedere al dogmaticii orice separare a ei de etică trebuie respinsă. Lucrurile stau așa pentru că proclamarea creștină are fără îndoială de a face cu relația întemeiată și completată în Cuvântul lui Dumnezeu dintre adevăratul Dumnezeu și adevăratul om, adică a omului în totalitatea sa și astfel ca un agent activ. (CD, I.2.788)
Teologia în toate aspectele ei este reprezentarea realității Cuvântului lui Dumnezeu care se întoarce spre om și astfel îl răscumpără. Această definiție nu poate fi umplută cu conținut inversând-o, ca și cum în același timp era reprezenatarea realității omului spre care Cuvântul lui Dumnezeu se întoarce și care este astfel răscumpărat. Cum ar putea avea vreo autoritate și competență legitimă pentru aceasta? O poate dobândi doar dacă se ridică deasupra Cuvântului lui Dumnezeu pentru a dobândi instruire, nu doar din Cuvântul lui Dumnezeu, ci și din cunoașterea generală umană a omului. Problema eticii este fără îndoială o problemă teologică; este marea problemă teologică. Cum ar putea fi altfel dacă teologia este cu adevărat reprezentarea Cuvântului lui Dumnezeu întors spre om să-l răscumpere? Inclusă în realitatea Cuvântului lui Dumnezeu, ea  trebuie să prezinte realitatea omului spre care este îndreptat Cuvântul și care este răscumpărat de el. Ceea ce este teologic imposibil este să studiezi aceste două realități, ca și cum ar fi pe același plan, ca și cum ar putea fi între ele coordonare, continuitate sau interschimbabilitate, sau ca și cum în cele din urmă ele ar fi oarecum identice. (CD, I.2.790) Noi nu putem coordona Cuvântul lui Dumnezeu pe de o parte, și omul care aude Cuvântul lui Dumnezeu pe de altă parte. Nu există coordonare, continuitate, interschimbabilitate și în final identitate între natură și supranatură. Teologia se ocupă de întâlnirea dintre natură și har, între om și Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vreo etică se bazează pe această interschimbabilitate, ca și cum ar fi distinctă de dogmatică, ea își ia dintr-o dată ca și temă „spontaneitatea credinciosului“, ceea ce vrem noi să devenim, efectele naturii creștinismului, și așa mai departe, o astfel de etică va întoarce spatele revelației, Sfintelor Scripturi și proclamării creștine, încetând să mai fie o etică teologică. Inevitabil se va întoarce la o temelie în sens platonic, aristotelian, stoic, sau antropologie și ontologie romantică pentru a-și menține autonomia față de dogmatică. (CD, I.2.791)
Problema dogmaticii este cea a purității doctrinei, sau problema Cuvântului lui Dumnezeu în proclamarea creștină. Cuvântul lui Dumnezeu adresat unui om, auzit de un om și în mod continuu auzit de el, Cuvânt care atinge pe om, îl pretinde și îi captează atenția. Este imposibil să-l interpretezi în orice alt fel, fie în revelație și în mărturia revelației, Sfânta Scriptură. Omul totuși este un om care există. El nu este doar o ființă gânditoare. El gândește, trăiește și acționează și suferă. El este absorbit în actualitatea existenței sale. Doar cel care face ce spune Cuvântul este cel care aude cu adevărat, pentru că omului viu, absorbit în lucrarea și acțiunea vieții sale, i se adresează Cuvântul Dumnezeului cel viu. Dacă omul nu-l aude în actualitatea existenței sale, dacă el nu există ca unul care aude acel cuvânt, el nu-l aude deloc. De aceea dogmatica își pierde nici mai mult nici mai puțin decât obiectul ei, și astfel întreg rostul, dacă nu se preocupă în permanență de existența omului și a realităților situației acestuia, dacă problema ei despre puritatea doctrinei Cuvntului lui Dumnezeu în predicarea creștină nu este și problema vieții creștine a omului. Diferite departamente în dogmatică nu stau unele lângă altele, ci ele sunt întrețesute între ele, și astfel noi nu putem lucra cu adevărat în vreunul din ele fără să le avem în vedere, mai mult sau mai puțin, pe toate celelalte. Așa stau lucrurile cu doctrina sfințenei în care dogmatica devine în mod direct și expres etică. (CD, I.2.792)
Întrebarea eticii, cu privire la comportamentul drept al omuui, este problema existențială a omului. Omul există în ceea ce acționează; nu este că omul mai întâi există, iar apoi acționează. Întrebarea dacă și cât de mult acționează el drept este dacă și cât de mult există el drept. La acest punct noi trebuie să ne păzim de la a crede că problema existenței omului este problema teologiei sau a dogmaticii. Tema dogmaticii este întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu și nimic altceva. Dar tema Cuvântului lui Dumnezeu este existența umană, viața umană și voința și acțiunea. Aceasta este provocată de Cuvântul lui Dumnezeu, chestionată cu privire la corectitudinea ei, și îndreptată. Aceasta este motivul și în acest sens, și nu în virtutea unei competențe proprii, ci prin Cuvântul lui Dumnezeu existența umană capătă relevanță teologică. O dobândește prin Cuvântul lui Dumnezeu, și problema ei se impune teologiei și dogmaticii, așa încât nici teologia, nici dogmatica nu sunt adevărate față de ele însele dacă nu sunt gata ca în același timp să fie etică. O realitate care este concepută și prezentată în așa fel nu afectează omul, nu-l trezește la responsabilitate, nu-l răscumpără, nu este realitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Dogmatica nu are opțiune, ea trebuie să fie și etică. Dialectica ei și întreaga ei atitudine trebuie să fie existențială, adică trebuie să se refere la existența umană pentru că se referă la Cuvântul lui Dumnezeu. Dogmatica este etică, și etica este dogmatică. (CD, I.2.793)
Dumnezeu în relația sa cu existența omului este în mod necesar tema dogmaticii. Dumnezeu și viața umană nu sunt două cantități la întâmplare, ci îi avem pe Creator și pe creatură, pe Cel sfânt, și pe păcătos, avem pe cel veșnic, și pe muritor. Relația dintre ei nu este una oarecare, ci una întemeiată în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este Isus Cristos, și astfel această relație poate fi caracterizată ca și harul gratuit al lui Dumnezeu. Faptul că dogmatica trebuie să fie etică nu schimbă faptul că ea este în primul rând și cel mai important și în sine dogmatică. Se ocupă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Doar în subordonare față de acest Cuvânt se ocupă și de viața creștină. În acest fel se evită pericolul transformării dogmaticii în etică sau în filozofie existențialistă. Aceasta nu înseamnă că nu se poate trata etica în mod separat de dogmatică. (CD, I.2.794)
Un astfel de proiect este posibil dacă se respectă următoarele condiții: 1) separarea trebuie să fie doar una tehnică, nu una bazată pe principiu și metodă, 2) dogmatica separată astfel de etică trebuie urmărită în relație deplină cu problemele etice, 3) etica sperată astfel de dogmatică trebuie urmărită de în subordonare deplină de dogmatică. (CD, I.2.795)

blog comments powered by Disqus