Dupa ce a incetat persecutia, biserica a trebuit sa hotarasca felul in care se raporteaza la membri ei, in special la episcopii care au dat cartile sfinte si alte lucruri sfinte pentru a fi nimicite de catre romani. Daca un episcop s-a conformat ordinelor primite, sau a fugit de persecutie, poate el sluji din nou dupa ce a trecut persecutia? Sacramentele infaptuite de el sunt valide? Daca a ordinat pe cineva, mai este valabila acea ordinare? Biserica era impartita cu privire la aceste lucruri, mai ales in nordul Africii. Evenimentele cunoscute noua au avut urmatoarea derulare.

1. Scurt istoric

Edictul lui Diocletian din 24 feb. 303 poruncea ca bisericile sa fie distruse, cartile lor sfinte sa fie arse, iar crestinii sa fie scosi in afara legii. In 304 a fost dat inca un edict prin care se poruncea ca toti sa arda tamaie zeilor romani, sub amenintarea cu moartea. Secundus, episcopul de Tigisi, a ramas in istorie cu raspunsul dat persecutorilor romani care au venit sa caute carti sfinte in biserica: „Sunt crestin si episcop, nu traditor.“ Acest cuvant a devenit un termen tehnic pentru cei care au predat cartile sfinte, diferite obiecte de cult, si uneori chiar pe fratii lor autoritatilor romane.
Episcopul de Cartagina, Mensurius, impreuna cu diaconul sau, Caecilian, erau considerati traditores. Exista marturii potrivit carora Caecilian a pus oameni inarmati la portile inchisorii unde erau inchisi cei care n-au ascultat de edictul imparatului pentru ca acestia sa nu primeasca vreun ajutor, iar mancarea care le era adusa de alti crestini a poruncit sa fie aruncata la caini.
Stim cate ceva din felul in care se cautau cartile sfinte de catre persecutorii romani. La o investigare in Cirta, episcopul Paul de acolo si clerul sau au fost gata sa predea tot ce aveau cu exceptia tradarii fratilor lor. Episcopul le spune ca nu el tine cartile sfinte, ci lectorii, apoi acestia spun ca notarii, si in felul acesta se cauta oarecum o scapare. In final ei predau un fel de inventar cu ceea ce avea biserica (obiecte de cult de aur si argint, tunici, incaltaminte). Acasa la lectori au fost gasite numeroase carti care au fost luate. Toate erau codice. Au fost situatii in care alti episcopi nu au cedat nimic; cum ar fi Felix, episcopul din Tibiuca (iunie 303). Cand episcopul Secundus cauta sa gaseasca un succesor vredinic pentru Paul la Cirta ni se reda o discutie din care aflam alte nume de  episcopi traditores: Donatus din Mascula, Marinus din Aqua Tibilitanae, Victor din Russicade, Purpurius din Limata. Secundus cauta sa ii judece, dar nu reuseste deoarece Purpurius il contesta spunand ca atunci cand au venit persecutorii la el acesta i-ar fi mituit si astfel el a scapat fara a preda nimic. De frica schismei, Secundus nu ii destituie, iar ceilalti episcopi prezenti considera ca acestia il au pe Dumnezeu ca acela in fata caruia sa dea socoteala. Dialogul scurt din aceasta imprejurare a ramas emblematic pentru solutiile ulterioare: Secundus spune: „Voi stiti si Dumnezeu stie. Va puteti aseza.“ La care toti au raspuns: „Deo gratis.“
Dupa moartea episcopului Mensurius de Cartagina, s-a cautat un succesor al acestuia. Ordinarea noului episcop trebuia sa fie facuta de catre un episcop din vecinatate asistat de altii din aceasi regiune. Episcopii din Numidia au asteptat sa aiba un cuvant de spus in alegerea noului episcop de Cartagina, dar in urma unor situatii aranjate de Botrus si Caelistus, doi preoti care fiecare dorea sa fie ales episcop, participa un numar restrans de episcopi la alegerea succesorului lui Mensurius. Este ales Caecilian si este ordinat de catre episcopul Felix din Aptonga. Botrus, Caelistus si altii au refuzat sa il recunoasca pe noul episcop. Secundus vine sa judece situatia si impreuna cu alti 70 de episcopi declara ordinarea lui Caecilian invalida pentru ca a fost facuta de catre un traditor. Este ordinat un nou episcop, Majorinus, care fusese lector in timpul diaconatului lui Caecilian. Majorinus era sustinut de o doamna bogata, pe nume Lucilla, care era impotriva lui Caecilian pentru ca acesta a mustrat-o pentru obiceiul ei de a saruta osul unui martir necanonizat. Ea a dat suma de 400 de foli pentru saraci, dar de fapt banii au ajuns in buzunarele episcopilor. Astfel Cartagina a sfarsit prin a avea doi episcopi. Cei de partea lui Majorinus se numeau biserica martirilor, iar pacatosii publici ca Felix si Caecilian si toti cei ce asociau cu ei erau excomunicati. Curand multe alte cetati urmau sa aiba doi episcopi, unul in comuniune cu Caecilian, iar celalalt cu Majorinus.
Constantin ii cere papei Melchiades sa judece aceasta situatie impreuna cu alti 19 episcopi. Judecata lui Melchiades ii da castig de cauza lui Caecilian si partidei sale. Situatia nu a adus vreo rezolvare, pentru ca cei 19 episcopi de acum erau pusi in contrast cu cei 70 care hotarasera diferit. De aceea a fost nevoie de un conciliu al intregului Apus. Acest lucru va avea loc la Arles in august 314. Conciliul de la Arles ii condamna pe donatisti si da o serie de canoane. Se interzice rebotezarea (care era practicata in Africa de Nord), celor care acuza pe nedrept pe fratii lor li se interzice participarea in comuniune pana pe patul mortii. Traditores nu sunt primiti in comuniune decat in situatia in care caderea lor este dovedita cu acte oficiale, cei pe care i-au ordinat acestia isi pot retine pozitiile.
O situatie din tabara donatistilor din anul 320 arata cat de dificil era de crezut ceea cea s-a intamplat in timpul persecutiei. Nundinarius, diacon din Cirta, are o cearta cu episcopul sau, Silvanus, si cere ajutorul episcopilor din Numidia santajandu-i cu amenintarea ca daca nu i se va tine partea in disputa cu Silvanus el va spune ce stie despre ei. Nu i se face dreptate de catre acestia si el duce cazul inaintea lui Zenophilius, consulul din Numidia. Se dovedeste faptul ca episcopul Silvanus era traditor. Episcopul Silvanus era unul dintre cei mai importanti episcopi din „biserica curata,“ unul dintre cei care insistasera ca orice traditor sa fie dat afara din biserica. El, impreuna cu altii, furase si niste lazi cu otet ale trezoreriei care erau in templul lui Serapis, si ordinase un preot pentru suma de 20 de foli. Silvanus este exilat. Se intoarce din exil in 321 si, cu ajutorul celor care-l sustineau, ocupa in forta biserica pe care a zidit-o Constantin pentru catolici. Nu au dat-o inaoi, asftel ca imparatul a fost nevoit sa le construiasca acestora o alta.
Daca intra vreun catolic in bisericile lor, il scoteau afara si spalau cu sare locul in care a stat. Orice catolic care dorea sa li se alature era rebotezat. Ei sustineau ca episcopii si slujitorii lor erau fara gresala, insa, in fapt, unii au fost dovediti vinovati de betie si de alte pacate.
Nu s-au pastrat scrierile lui Donatus cel Mare, succesorul lui Majorinus.
Circumcelionii sunt un alt factor in aceasta situatie de criza. Ei erau tarani entuziasti, vorbitori de limba punica. S-au alaturat donatistilor; erau porecliti agnostici si „soldati ai lui Cristos.“ Nu aveau vreo ocupatie anume. Erau insotiti de fete nemaritate, jucau si beau. Strigatul lor de lupta Deo laudes era groaznic si multi se temeau de ei. Se aruncau in apa si in foc, iar cei care pacatuiau se aruncau de pe stanci pentru a ispasi pentru pacatele lor. Adesea considerau sinuciderea drept martiraj.
Donatistii nu erau multumiti de acest fel de sustinatori. Totusi, sinuciderile lor erau onorate si erau sarbatoriti. Atacau in mod constant casele clerului catolic. Bateau pe preoti si le turnau otet in ochi, si chiar ii fortau sa se reboteze.
Imparatul Constans trimite in 347 pe Paulus si Macarius cu o suma mare de bani in Numidia. Donatus a vazut aceasta ca pe o incercare de a-i mitui pe donatisti ca sa se intoarca intre catolici. Are loc o confruntare la Bagai intre circumcelionii adunati de Donatus si trimisii imparatului. Circumcelionii ucid doi soldati, trupele nu mai pot fi controlate si ucid cativa donatisti. Donatistilor li se porunceste unirea cu biserica, fie ca vor fie ca nu. Donatus cel Mare moare in exil. Se stabileste o pace de scurta durata.
Odata cu venirea la tron a lui Iulian Apostatul, in 361, lucrurile se schimba din nou. El permite reintoarcerea din exil a episcopilor exilati de Constans, la episcopiile ocupate acum de arieni. Acelasi lucru li se permite si donatistilor si ei primesc inapoi bisericile lor. Iulian era bucuros sa arunce crestinismul in confuzie si deruta. Cand s-au reintors donatistii au invadat biserici si au ucis. Pentru ca nu admiteau validitatea sacramentelor administrate de traditores, cand au pus mana pe biserici au aruncat euharistia la caini. Spalau podelele, peretii si coloanele. Refuzau sa-i ingroape pe catolici in cimitire.
Valentinian in 373 si Gratian in 377 dau porunci ca toate bisericile schismaticilor sa fie date catolicilor. Au fost luate inclusiv bisericile construite de donatisti. Claudian, episcopul donatist de Roma, a fost alungat la o suta de mile de cetate.
Disputa publica de la Cartagina (1, 3, 8 iunie 411) cu moderator numit de imparat a dat castig de cauza catolicilor. La 30 ian. 412 Honorius da o lege finala impotriva donatistilor. Donatismul era acum discreditat de disputa publica si interzis de legea lui Honorius. Toti episcopii si clerul trebuiau sa fie exilati din Africa.

2. Eclesiologii in conflict

Pe langa aceste elemente de ordin social si politic aceasta criza are si o dimensiune teologica. Cele doua parti operau cu eclesiologii diferite. In linii mari situatia era urmatoarea. Odata cu episcopul Ciprian de Cartagina (episcop intre 249 - 258 in timpul persecutiei lui Decius) are loc o schimbare in intelegerea bisericii; se trece de la comunitatea sfintilor la o institutie a mantuirii. Institutia mantuirii este un lucru obiectiv in care ne impartasim fiecare. Una dintre implicatiile acestei modificari este ca sfintenia bisericii este inteleasa diferit. Inainte se punea accent pe sfintirea membrilor si a grupului ca intreg, iar acum acest accent este schimbat cu realitatea sacramentala a bisericii, sfintenia ei fiind identica cu darurile sacramentelor, in special cu puterea sacramentala a clerului. Sfant nu se ma refera la cel care se sfinteste in mod personal, ci la cineva care are putere sacramentala. Aceasta este o schimbare fundamentala de sens, de la sfintenie personala la sfintenie institutionala. Aceste sunt dezvoltari teologice in timpul persecutiei pentru apararea unitatii bisericii.
Asa cum am vazut, in Africa de Nord au fost comunitati care nu au urmat aceasta linie de dezvoltare, dorind sfintirea actuala a bisericii si membrilor ei, in special a clerului. Aceasta situatie s-a vazut dupa valul de persecutii din vremea lui Diocletian. In ce masura sunt valabile sacramentele infaptuite de persoane care au tradat credinta crestina si pe crestini, dand Biblii sa fie arse si aducand tamaie idolilor? Miscarile donatiste au exclus aceste persoane si nu le-au dat voie sa mai slujeasca, pentru ca pentru ei sfintenia bisericii sta in sfintenia personala a reprezentantilor acesteia. O consecinta a acestei atitudini sta in faptul ca crestinul de rand ar fi dependent de statura morala, de sfintenia clerului.
Augustin spune ca nu putem judeca acest lucru, pentru ca doar Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. El a cautat sa salveze caracterul obiectiv al bisericii vis-a-vis de sfintenia subiectiva a reprezentantilor ei. Il urmeaza pe Ciprian, introducand distinctia intre credinta si dragoste. Credinta este posibila in afara bisericii pentru ca ea este determinata de continutul ei. Poti sa traiesti printre eretici, si chiar sa fii unul dintre ei, iar daca infaptuiesti formula botezului in mod corect, continutul este decisiv si nu statutul tau eretic sau moral. Formulele sunt aceleasi ca si ale bisericii universale. De aceea daca bisericile eretice folosesc aceleasi formule, continutul face ca lucrarile lor sa fie valide. Dragostea este ceva ce nu poate fi gasit acolo unde nu este credinta adevarata. Dragostea este principiul care uneste biserica; dragostea nu este bunatatea morala simpla, ci este relatia agape dintre persoane. Acest spirit al dragostei, ca si unitate a pacii, care este intrupat in biserica, ca o restabilire a unitatii divine originale, este ceva ce gasesti numai in biserica. De aceea mantuirea este numai in biserica, pentru ca mantuirea este imposibila fara dragoste turnata in inimile oamenilor.
Din aceasta distinctie deriva o a doua, si anume validitatea si eficacitatea sacramentelor. Sacramentele ereticilor sunt valide daca sunt infaptuite in termenii traditiei ortodoxe. De aceea nimeni nu trebuie rebotezat; dar ele nu au eficacitate intre eretici, ele au eficacitate numai in biserica. De exemplu ordinarea este intotdeauna valida. Preotii cazuti si exclusi nu au voie sa infaptuiasca sacramentele, dar ei o pot face intr-un mod valid. Daca intr-o inchisoare un preot care este inchis pentru crima cununa o pereche, ceea ce face el este valid in ciuda faptului ca ii este interzis sa o faca. Nu este nevoie de re-ordinare daca un preot este reprimit intre slujitori, pentru ca este ordinarea este si ramane valida.
Aceasta intelegere a situatiei face ca oamenii din biserica sa fie complet independenti de caliatea preotului. Nimeni nu cunoaste aceasta calitate cu exactitate, iar ceea ce face el este valid, si astfel institutia este eficace si a devenit complet independenta de starea clerului. Avem astfel o institutie ierarhica a mantuirii, care ca si institutie este independenta de caracterul celor care o slujesc, si avem si comunitatea spirituala a celor credinciosi. Potrivit cu doctrina catolica, prima este o conditie pentru a doua, dar potrivit cu donatistii a doua este conditia pentru prima.
Asadar aceasta criza in viata bisericii nu poate fi inteleasa fara a face referire la diferentele in teologie cu privire la relatia dintre unitatea bisericii si sfintenia ei. Partea donatista accentueaza faptul ca daca se incalca principiul sfinteniei se nimiceste legatura unitatii; si unitatea si catolicitatea bisericii sunt subordonate sfinteniei bisericii. Partea catolica accentueaza faptul ca perpetuarea schismei nu este justificata de lipsa de sfintenie din Biserica universala. Sfintentia bisericii este echivalenta cu sfintenia harului dat prin sfintele taine, si nu cu sfintenia membrilor sau episcopilor. Unitatea bisericii nu este rezultatul unui sir de intelegeri asupra a diferite chestiuni, ci rezultatul imediat si necesar al harului. Pacatul care ameninta biserica este in primul rand schisma, si nu curvia sau apostazia vreunui episcop. Cel care tradeaza cu adevarat nu este cel care a predat Biblii sau carti de cult in timpul prigoanei, ci cel care tradeaza unitatea bisericii.

3. In loc de concluzie

Din punct de vedere istoric partea catolica a invins in aceasta controversa. In istorie avem doua exemple importante care arata invatarea lectiei din aceasta criza. Datorita acestor evenimente a introdus Melanchton articolul 8 in Marturisirea de la Augsburg pentru a indeparta orice suspiciuni ca Reforma ar avea tendinte donatiste (‘Atat Sacramentele cat si Cuvantul sunt eficace pe baza instituirii si poruncii lui Cristos, in ciuda faptului ca ar fi infaptuite de oameni rai.’); si tot din aceste motive s-a introdus si articolul 26 in ‘Cele 39 de articole’ in Biserica Anglicana (‘In Biserica vizibila raul va fi intotdeauna amestecat cu binele, si uneori raul va avea autoritate in lucrarea cuvantului si a sacramentlor; pentru ca acestia nu slujesc in propriul lor nume, ci in al lui Cristos, ei slujesc prin trimiterea si autoritatea lui, noi putem folosi lucrarea lor atat in auzirea cuvantului lui Dumnezeu si in primirea sacramentelor. Nici eficacitatea a ceea ce a instituit Cristos nu este eliminata prin rautatea lor, nici harul darurilor lui Dumnezeu nu este diminuat din aceasta pentru ca noi primim sacramentele infaptuite prin credinta si in mod drept, si astfel ele sunt eficace datorita instituirii si promisiunii date de Cristos, desi ele sunt infaptuite de oameni rai.’). Materialul de fata nu ofera solutii, ci invita la reflectie asupra acestor exemple din istorie pentru a invata cat mai mult din ele, dar, la final, mai trebuie spus ca in aceeasi perioada in care Augustin a castigat dezbaterea de la Cartagina cu donatistii, Roma cadea sub atacul triburilor barbare ale lui Alaric, iar 15 ani mai tarziu Africa de Nord este cucerita de aceiasi barbari.

Tags: Augustine, Biserica, Roma, Cartagina, Dragoste, Unitate, Sfintenie, Adevar