[2] După ce a vorbit despre puterea şi dreptatea lui Dumnezeu acum ne vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu. Acest eveniment ne este adus în discuţie din punctul de vedere al faptului că nimeni nu scapă de ea: fiecare va fi judecat. Fiecare va avea parte de verdictul lui Dumnezeu în ziua mâniei lui Dumnezeu. Criteriul de judecată este adevărul, adică ceea ce judecătorul a descoperit întregii omeniri încă de la crearea lumii. Discuţia despre judecată este dezvoltată din perspectiva lipsei de parţialitate din partea lui Dumnezeu atunci când evaluează vieţile oamenilor. Raportarea la adevărul despre Dumnezeu se va vedea într-un anumit fel de viaţă, viaţă care va fi evaluată în ziua judecăţii. Această legătură intrinsecă între adevărul lui Dumnezeu raportarea la el subliniată de Pavel în paragraful anterior trebuie menţinută în atenţie ori de câte ori întâlnim în scrisoare descrieri ale vieţii în ascultare sau neascultare de Dumnezeu; raportarea la adevăr este un element esenţial care duce, fie într-o direcţie, fie în alta. În acest paragraf avem descrise aceste două direcţii. Adevărul nu este doar pentru cunoaştere, ci şi pentru judecată. [3] Judecata este inevitabilă pentru oameni. Nimeni nu are mijloacele, ori privilegiul de o evita. Acesta este modul în care se termină istoria. Orice altfel de considerent este fals, şi nu trebuie susţinut. [4] Pavel adaugă un alt element în argumentul său: bunătatea lui Dumnezeu. O face pentru a descrie atitudinea lui Dumnezeu faţă de oameni. Tot ceea ce a dat Dumnezeu oamenilor spre folosul lor a fost dat din abundenţă, de asemenea atitudinea lui în faţa lipsei de evlavie şi nedreptăţii a fost una de răbdare şi calm, deşi în paragraful anterior ‚‚predarea/darea’’ oamenilor stăpânilor veacului cel vechi este descrisă ca o expresie a mâniei sale. Aşa cum în paragraful anterior omul nu a considerat ca fiind bine să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa sa, tot aşa acum omul dispreţuieşte pe Dumnezeu, deşi acesta şi-a manifestat faţă de om bunătate, răbdare, calm. Dumnezeu s-a purtat astfel cu omul pentru ca acesta să fie condus la pocăinţă. Alegerea lexicală pentru a descrie scopul pentru care Dumnezeu se poartă aşa cu omul este sugestivă făcând trimitere la schimbarea modului de viaţă, ca rezultat al unei schimbări complete de gândire şi atitudine cu privire la păcat şi dreptate. Punctul final al argumentului din cap. 1 arăta pervertirea gândirii în sensul că acţiuni şi atitudini vrednice de moarte erau considerate bune. Schimbarea completă de gândire şi atitudine trebuie să aibă loc la acest nivel, al raportării la păcat şi la adevăr. În ciuda pervertirii profunde a omului Dumnezeu continuă să îşi arate într-un mod abundent bunătatea sa pentru ca prin aceasta omul să experimenteze pocăinţa. Acest text arată modul în care omul poate ajunge la o viaţă schimbată: printr-o reevaluare deplină a raportării sale la păcat şi dreptate. [5] În schimb atitudinea omului este încăpăţânată legat de orice schimbare de comportament, şi inima nu vrea să se pocăiască. Efectul acestei atitudini este agravant în sensul că pe măsură ce aceasta se perpetuează mânia lui Dumnezeu se adună; omul va avea parte de ea deplin în ziua judecăţii drepte a lui Dumnezeu. Omului i se garantează o judecată corectă. Cunoaşterea de către om a acestui verdict drept este ca urmare a unei revelaţii. În acest fel avem o corespondenţă de limbaj între 1.17 şi 2.5: în proclamarea evangheliei este revelată pe baza credinţei dreptatea lui Dumnezeu, iar în ziua mâniei va fi revelat verdictul cel drept al lui Dumnezeu asupra omului, nu urma unei proclamări, ci în urma unei evaluări corecte. [6] Verdictul drept se bazează pe o analiză a faptelor fiecăruia. Pavel citează Prov. 24.12 sau Ps. 62.13. Astfel, fiecare potrivit cu faptele lui va primi recompensa de la Dumnezeu. Avem o evaluare completă a vieţii care a fost dusă de fiecare ca urmare a luării anumitor hotărâri lăuntrice; acestea au dus la un anumite fapte. Viaţa fiecăruia va fi recompensată pornind de la rodul produs. Atunci, spre deosebire de acum, când este bun, răbdător, calm, Dumnezeu se va purta cu omul potrivit cu faptele lui. [7] Cei care vor primi viaţa veşnică sunt descrişi într-un mod complex: caută anumite lucruri într-un anumit fel. Ei au o orientare precisă spre glorie, onoare, nemurire aşa cum au fost descrise acestea în prezentarea din cap. 1.20-24 în legătură cu Dumnezeu şi statutul pe care l-a avut omul. Aceşti oameni sunt preocupaţi de aceste lucruri. Felul în care o fac subînţelege un context împotrivitor pentru că faptele bune sunt împotriva curentului nedreptăţii şi lipsei de evlavie. De aceea este nevoie de capacitatea de a răbda şi astfel de a continua în facerea faptelor bune. Aceste lucruri arată o viaţă orientată spre lucrurile lui Dumnezeu, nu spre ale poftelor inimii, patimilor ruşinoase, şi minţii rele. [8] Celălalt grup este descris din perspectiva motivaţiilor lor şi a relaţionării la adevăr. Datorită faptului că au fost convinşi de resentimentul bazat pe gelozie şi implicând rivalitate, ei nu au ascultat de adevăr(ul despre Dumnezeu), ci au ascultat de nedreptate. Astfel se vede reţeaua păcatului în viaţa omului: resentimentul faţă de orice, respingerea adevărului, şi ascultarea de nedreptate. Recompensa lor din partea lui Dumnezeu va fi o revărsare de mânie şi furie. [9] Practicarea răului de către oameni duce la experimentarea recompensei/pedepsei, care aici este descrisă în termenii necazului cu suferinţă şi a circumstanţelor dificile cu restricţii. Este probabil că alegerea acestor doi termeni să facă aluzie la ceea ce a învăţat Isus Cristos pe apostoli în Luca 16.19-31, unde prezintă suferinţa şi restricţiile celui bogat din Hades. Această recompensă nu are limite etnice, ea va fi dată, după caz, atât evreilor, cât şi grecilor. Practicarea răului este o expresie cuprinzătoare care trebuie înţeleasă în contrast cu cea din 2.10 unde avem ‚‚facerea binelui,’’ venind să cuprindă orice acţiune şi atitudine care reflectă respingerea lui Dumnezeu; aceasta îşi găseşte subiecţi peste tot. [10] Pentru cei ce fac binele recompensa este o restaurare pentru viaţa veşnică a gloriei, onoare şi păcii. Gloria şi onoarea au fost pierdute şi sunt în contrast cu întunericul şi pervertirea/rătăcirea oamenilor, iar pacea arată că răzvrătirea a încetat. Nu ni se spune cum ajung oamenii să facă binele, dar pentru că aici ni se prezintă situaţia din ziua judecăţii înseamnă că până atunci aceasta va fi posibil. Şi dintre evrei şi dintre greci vor fi oameni care vor avea parte de aceste lucruri. [11] Motivul pentru această stare de fapt vine din faptul că Dumnezeu este imparţial. Această menţionare a imparţialităţii lui Dumnezeu ne oferă indirect posibilitatea de înţelege mai mult situaţia din comunităţile din Roma, cu posibilele tensiuni între evrei şi greci, Dumnezeu nu va face distincţii nedrepte între ei, tratând pe unul mai bine decât pe altul; judecata fiecăruia va fi corectă.

Tags: Pavel