[19] Pavel apoi dezvoltă ceea ce a vrut să spună menţionând adevărul, şi anume că ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu le este arătat în ei; el le-a revelat oamenilor adevărul. Expresia în ei poate fi înţeleasă ca referindu-se la inima (1.21) sau mintea (1.28) lor; la acel nivel va avea lor respingerea adevărului lui Dumnezeu. [20] El dezvoltă această idee vorbind despre lucrările lui Dumnezeu între oameni începând cu crearea lumii până în prezent. Nu ni se identifică anumite lucrări, evenimente prin care Dumnezeu să fi făcut cunoscut; afirmaţia este generală. Din tot ce a făcut Dumnezeu oamenii pot înţelege că el este Dumnezeu şi că are o putere eternă. Pavel nu oferă detalii ale acestui proces de percepere şi de ce ar trebui ca omul să ajungă la o astfel de concluzie; motivul pentru care el spune aceste lucruri despre revelarea lui Dumnezeu prin lucrările lui este ca nici un om să nu se poată scuza că nu a ştiut aceste lucruri. Expresia ‚‚cele făcute’’, se poate referi doar la cele create, sau să cuprindă tot ce a făcut Dumnezeu începând cu crearea lumii; noi o înţelegem în cel de-al doilea fel deoarece formularea ‚‚de la crearea lumii’’ nu determină doar expresiile care descriu perceperea din partea oamenilor, ci şi ceea ce a făcut Dumnezeu (de la crearea lumii). Gândirea atentă şi perceperea continuă la lucrările lui Dumnezeu/adevărul lui Dumnezeu sunt avute în vedere de către Pavel la acest punct. Limbajul puterii a fost folosit până acum de către Pavel legat de desemnarea Fiului în putere la momentul învierii, şi tot legat de aceasta avem văzută evanghelia ca puterea lui Dumnezeu pentru salvarea tuturor care cred. Aceste referiri la puterea lui Dumnezeu sunt acum înţelese mai uşor datorită faptului că întreaga existenţă a oamenilor este într-un context în care în urma gândirii atente şi perceperii continue ei pot să-şi dea seama că Dumnezeu este dintotdeauna puternic. Tot ce există şi din toate intervenţiile lui în lumea creată oamenii pot înţelege aceste lucruri. Pavel nu identifică acele lucrări ale lui Dumnezeu din istoria omenirii din care oamenii să înţeleagă că Dumnezeu este nevăzut, puternic dintotdeauna şi că este Dumnezeu. Problema este că s-a întâmplat exact pe dos; potrivit cu 1.18 adevărul lui Dumnezeu este împiedicat de la a fi cunoscut datorită nedreptăţii oamenilor. Implicaţia este că adevărul lui Dumnezeu poate fi cunoscut dacă oamenii trăiesc potrivit acestuia. Această respingere a oamenilor este o împotrivire directă faţă de Dumnezeu. Avem astfel construirea unui argument care este direcţionat înspre tragerea la răspundere a oamenilor; toţi au parte de aceste lucruri, nimeni nu se poate scuza. [21] Această percepere a lui Dumnezeu din cele făcute de el este descrisă acum ca şi cunoaştere, dar, din nou, fără a avea efectul dorit: slăvirea sa şi mulţumirea. Avem astfel începerea descrierii lipsei de evlavie şi nedreptăţii: refuzul din partea oamenilor de a-l slăvi şi de a-i mulţumi. Ca urmare a acestui refuz au loc transformări tragice la nivelul gândurilor şi al inimii. La nivelul gândurilor oamenii ajung nefolositori, fără valoare, iar inima ca fiind nesăbuită şi apoi cuprinsă de întuneric. Gândurile lor ajung fără folos, iar inima nu foloseşte în mod corespunzător puterea de înţelegere pe care o are. La acest punct în argument avem o ilustrare implicită a felului în care Pavel este dator să ducă evanghelia la cei neştiutori (1.14), la oamenii care nu au dorit să-şi folosească mintea pentru a înţelege. Întunecarea inimii este o formulare pentru a descrie procesul prin care inima ajunge să nu mai înţeleagă; particularităţile acestei alegeri lexicale arată că, pe de o parte nu lipseşte capacitatea de înţelegere, şi că ea este cuprinsă de o anumită putere care o face să nu mai înţeleagă. O exprimare similară apare în Ef. 4.18 unde avem referirea la puterea minţii de înţelegere. Aşa cum se va vedea ulterior ‚‚întunecarea inimii’’ înseamnă nu numai luarea în stăpânire de către puterile veacului vechi, ci şi stricarea ei, adică ea devine locul tuturor relelor (cf, 1.28; 3.10-17). [22] Pavel continuă să descrie implicaţiile respingerii adevărului despre Dumnezeu de către oameni. Din felul în care formulează aceste implicaţii putem vedea substratul ironic al afirmaţiei sale: ‚‚afirmând că sunt înţelepţi, au înnebunit.’’ Astfel Pavel arată că şi cei ‚‚înţelepţi’’ (1.14) sunt în atenţia sa în ce priveşte proclamarea evangheliei. Deşi expresia din 1.14 trebuie văzută ca fiind cuprinzătoare şi referindu-se la contrastul civilizat/necivilizat, ea este şi implicit ironică pentru că cel înţelept respinge adevărul lui Dumnezeu ajungând astfel o persoană care ‚‚nu-şi foloseşte capacitatea de înţelegere şi ajunge să facă fapte nebuneşti’’, deşi el afirmă că este înţelept. [23] Pavel arată acum hotărârile celor ‚‚înţelepţi.’’ Avem hotărârea prin care gloria lui Dumnezeu este înlocuită cu o asemănare a chipului omului şi a diferitelor animale. Contrastul este extrem subliniind nebunia unei astfel de înlocuiri: gloria (Dumnezeului nemuritor) cu un idol care reprezintă, fie omul muritor, fie diferite animale; puterea, strălucirea, nemurirea cu putrezirea şi minciuna. Expresia ‚‚gloria Dumnezeului nemuritor’’ poate fi înţeleasă, fie ca referindu-se la revelaţia puterii, şi dumnezeirii sale în lucrurile făcute de el începând cu creearea lumii, fie la gloria de care a avut parte omul din partea lui Dumnezeu, şi despre care Pavel urmează să spună că acum este lipsit (3.23). Din ceea ce urmează în versetul următor cel mai probabil că a doua posibilitate este cea care trebuie avută în vedere. [24] În urma unei astfel de înlocuiri omul se strică. Atitudinea lui Dumnezeu este descrisă ca ‚‚dare/predare.’’ Avem imaginea predării unei persoane în controlul unei alte persoane, cel predat este, fie vinovat şi urmează a fi pedepsit, fie este predat unui duşman care va folosi acest prilej în propriul interes. Folosind acest termen Pavel subînţelege categorii apocaliptice potrivit cărora puterile veacului vechi sunt în conflict cu cele ale veacului nou. Alegerea acestui termen prespune autoritate asupra celui în cauză. Poftele inimii sunt noul stăpân. Inima întunecată doreşte ceea ce este a celuilalt, se angajează într-o activitate greşită moral; în cazul de faţă trupul celuilalt este obiectul poftei. Această dorinţă rea duce la imoralitate. Acest nou stăpân este un stăpân care dezonorează trupul. Aşa ni se spune despre coborârea în poziţie ajungându-se la dezonoare şi lipsă de respect.
[25] Pavel continuă analiza sa construind pe ceea ce a spus anterior adăugând alte nuanţe: tot ce au pus oamenii în locul adevărului lui Dumnezeu este o minciună. Idolatria nu reflectă realitatea. Înlocuirea adevărului duce la înlocuirea Creatorului; au loc modificări la nivelul închinării: idolatria ia locul adevăratei închinări, creatura înlocuieşte Creatorul. Dedicarea prin atitudine şi ritual nu este faţă de Creator, ci faţă de creatură; aceasta este o nouă exemplificare a lipsei de evlavie. Se poate face uşor comparaţia între felul în care se decrie Pavel în 1.9 cu privire la viaţa sa de închinare şi ceea ce prezintă aici; acesta este drumul care trebuie parcurs înapoi de către oameni: de la creatură, la Creator prin evanghelia Fiului său. [26] Coborârea omului continuă în urma unei alte ‚‚predări’’ din partea lui Dumnezeu. Stăpânul cel nou este patima fizică puternică, de natură sexuală. Acest stăpân, ca şi cel din v.24, dezonorează. Astfel Pavel subliniază un aspect esenţial al stării oamenilor: au coborât de la onoare/glorie la dezonoare/ruşine. În continuare ni se exemplifică această stare de dezonoare descriind o înlocuire a vieţii sexuale naturale a femeilor cu una care este împotriva naturii. Modul de a vorbi despre acest lucru este specific şi profund, de aceea nu este uşor de explicat. Referirea la persoane este făcută din prisma trăsăturii sexuale: femela oricărei creaturi vii. Întrebuinţarea sexului feminin trebuie să fie una anumită impusă de caracterul natural feminin. Înlocuirea în discuţie este făcută de către femeile lor. Această menţionare a bărbaţilor în text oferă contextul potrivit pentru interpretarea expresiei ‚‚împotriva naturii:’’ relaţia sexuală naturală a unei femei este cu un bărbat; folosirea sexului feminin ‚‚împotriva naturii’’ face trimitere la relaţii sexuale de orice alt tip. Acesta este un mod cuprinzător de a descrie orice dezonorare ca urmare a poftelor din viaţa femeilor. [27] O lucrare similară fac şi bărbaţii: ei lasă/resping folosirea naturală a sexului femeii şi se aprind de poftă unul pentru altul. Patima, ca noul stăpân, impune acest mod de viaţă. Bărbaţii au făcut fapte ruşinoase cu alţi bărbaţi. Această descriere a comportamentului homosexual arată o viaţă contrară standardelor sociale şi morale, o viaţă de ruşine. Această stare, sub noul stăpân, este descrisă ca o deviere serioasă de la ce este moral corect, o rătăcire. Pentru această rătăcire/pervertire ei primesc în ei înşişi o răsplată. El nu numeşte pedeapsa ca atare. [28] Prima parte a versetului trasează masura în care, şi motivul pentru care Dumnezeu i-a predat/lăsat sub stăpânirea minţii lor rele/descalificate. Într-un anumit sens acest verset recapitulează afirmaţiile anterioare: ei au avut de luat o hotărâre cu privire la locul pe care i-l dau lui Dumnezeu în ceea ce cunosc. Verdictul lor a fost că nu este potrivit ca Dumnezeu să aibă un loc vrednic de luat în seamă în ceea ce ştiu ei. În urma unei astfel de hotărâri mintea este descrisă ca nefiind în conformitate cu ceea ce este drept, potrivit, iar rezultatul este că fac ceea ce nu trebuie făcut (înlocuirea gloriei şi adevărului cu idolatria, necurăţia şi pervertirea). [29] Implicaţiile sunt profunde, ei ajungând plini de o mulţime de lucruri. Cei trei stăpâni (poftele inimii, patimile ruşinoase, mintea rea) au făcut ca viaţa, sub stăpânirea lor, să se umple de tot felul de lucruri. Domeniile acoperite sunt diverse şi arată caracterul comprehensiv al ‚‚întunecării’’ omului. Astfel în vieţile oamenilor întâlnim fapte nedrepte, natură rea, dorinţa de a dobândi tot mai multe posesiuni materiale, indiferent de nevoie, ostilitate dorind să facă rău. Viaţa s-a umplut de gelozie, ucidere, iar ca urmare a rivalităţii şi discordiei sunt în conflict, înşeală minţind, au obiceiul de a fi maliţioşi, bârfesc, [30] vorbesc de rău pe alţii, urăsc pe Dumnezeu, maltratează insolent pe alţii, sunt ostentativi de mândri, aroganţi, uneltitori de rele, nu ascultă de părinţi, [31] nu mai pricep, nu-şi ţin promisiunile, fără dragoste, fără milă. [32] Deşi ei sunt în această stare ea nu este un accident, ci este una în care ajung şi stau deliberat, şi acţionează contrar cu ceea ce ştiu că trebuie să facă. Hotărârea/cerinţa dreaptă a lui Dumnezeu este ca cei ce fac astfel de lucruri sunt vrednici de moarte; oamenii ştiu acest lucru, dar continuă să le facă, şi în consideră buni pe cei ce fac astfel de lucruri. Acesta este nadirul pervertirii omului: să numeşti răul bine. Pervertirea este astfel deplină. Pavel dă această descriere pentru a sublinia complexitatea şi nevoia salvării.
[Un mesaj pe baza acestui text poate fi urmărit aici.]

Tags: Pavel