Gândul acesta să ne însuflețească pe toți
Filipeni 3 este unul dintre textele în care Apostolul Pavel vorbește despre sine însuși și propria lui viață de credință și slujire. O face în așa fel încât își arată felul de gândire în ce privește neprihănirea și propria sa mântuire. Creștinii de la început ne-au lăsat o înțelegere clară a mântuirii și a felului în care aceasta poate fi obținută.
Mai întâi, omul are mare nevoie de mântuire. Datorită alegerilor deliberate ale oamenilor de a-l elimina pe Dumnezeu din viețile lor și de a se deda la idolatrie și imoralitate, inima omului se întunecă și ajunge în starea de a nu mai putea deosebi binele de rău. Omul ajunge să fie stăpânit de o putere rea din care trebuie să fie eliberat. Între Dumnezeu și om se produce o ruptură adâncă, și toți oamenii păcătuiesc și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu; toți sunt sub mânia și judecata lui Dumnezeu, și toți au parte de plata păcatului care este moartea.
În acest context trebuie să înțelegem ce ne spune Apostolul Pavel despre neprihănire și posibilitatea mântuirii. Care sunt consecințele lucrării păcatului în viața omului și cum poate avea parte de eliberare de acestea? Pentru că omul nu se poate elibera singur de sub puterea păcatului, Dumnezeu a acționat mântuitor și face acest lucru prin lucrarea Fiului său, iar omul poate beneficia de acest lucru prin credință.
Apostolul Pavel este aspru cu iudeii din vremea lui pe care-i numește „lucrătorii aceia răi“ (Fil. 3.2); pentru că aceștia se bazează pe propriile sale lucrări le este în cele din urmă fatal, ei având o atitudine care-l elimină pe Dumnezeu din viețile lor. Pavel denunță încrederea în realizările umane. Orice încercare de a crede că omul poate prin propriile puteri să fie acceptat de Dumnezeu este o nebunie. Orice lucru pământesc, omul la potențial maxim, cu proveniență de invidiat, cu statut aparte, cu realizări personale, nu reușește să fie acceptat de Dumnezeu. Pavel a fost într-o astfel de situație.
El a avut parte de o experiență care l-a făcut să reevalueze totul. După întâlnirea cu Cristos cel înviat pe drumul Damascului el și-a dat seama că lucrurile pe care odată le considera benefice îi aduceau de fapt distrugerea, pentru că-l orbeau de la a-și vedea propria nevoie după dreptatea lui Dumnezeu, pe care doar Dumnezeu o poate da omului. De aceea, el acum le vede pe toate avute mai înainte ca o pierdere, ca pe niște gunoaie.
Mai întâi, omul are mare nevoie de mântuire. Datorită alegerilor deliberate ale oamenilor de a-l elimina pe Dumnezeu din viețile lor și de a se deda la idolatrie și imoralitate, inima omului se întunecă și ajunge în starea de a nu mai putea deosebi binele de rău. Omul ajunge să fie stăpânit de o putere rea din care trebuie să fie eliberat. Între Dumnezeu și om se produce o ruptură adâncă, și toți oamenii păcătuiesc și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu; toți sunt sub mânia și judecata lui Dumnezeu, și toți au parte de plata păcatului care este moartea.
În acest context trebuie să înțelegem ce ne spune Apostolul Pavel despre neprihănire și posibilitatea mântuirii. Care sunt consecințele lucrării păcatului în viața omului și cum poate avea parte de eliberare de acestea? Pentru că omul nu se poate elibera singur de sub puterea păcatului, Dumnezeu a acționat mântuitor și face acest lucru prin lucrarea Fiului său, iar omul poate beneficia de acest lucru prin credință.
Apostolul Pavel este aspru cu iudeii din vremea lui pe care-i numește „lucrătorii aceia răi“ (Fil. 3.2); pentru că aceștia se bazează pe propriile sale lucrări le este în cele din urmă fatal, ei având o atitudine care-l elimină pe Dumnezeu din viețile lor. Pavel denunță încrederea în realizările umane. Orice încercare de a crede că omul poate prin propriile puteri să fie acceptat de Dumnezeu este o nebunie. Orice lucru pământesc, omul la potențial maxim, cu proveniență de invidiat, cu statut aparte, cu realizări personale, nu reușește să fie acceptat de Dumnezeu. Pavel a fost într-o astfel de situație.
El a avut parte de o experiență care l-a făcut să reevalueze totul. După întâlnirea cu Cristos cel înviat pe drumul Damascului el și-a dat seama că lucrurile pe care odată le considera benefice îi aduceau de fapt distrugerea, pentru că-l orbeau de la a-și vedea propria nevoie după dreptatea lui Dumnezeu, pe care doar Dumnezeu o poate da omului. De aceea, el acum le vede pe toate avute mai înainte ca o pierdere, ca pe niște gunoaie.
Apoi, ce trebuie să facă omul pentru a avea parte de această neprihănire? Nimic, pentru că Dumnezeu deja a făcut totul. Felul în care Apostolul Pavel folosește limbajul neprihănirii/dreptății arată spre eliberarea de sub robia păcatului și restaurarea a ceea ce a stricat păcatul. Ceea ce a luat păcatul din viețile oamenilor le aduce înapoi neprihănirea. Ce le-a luat păcatul? Păcatul le-a rupt relația cu Dumnezeu, iar acum neprihănirea le-o restaurează.
Această neprihănire nu poate fi obținută prin puterea omului, pentru că este o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință. Ea își are originea în Dumnezeu, el fiind cel care, din dragoste, a luat inițiativa să le-o ofere oamenilor. Nici un om nu poate câștiga ceea Dumnezeu dă în dar. După atâția ani de încercări Apostolul Pavel își dă seama și ne spune și nouă că el nu vrea să fie găsit în ziua judecății vând o neprihănire a sa, ci una care se primește prin credința în Cristos, una pe care o dă Dumnezeu prin credință. Aceasta este singura neprihănire care poate trece verificarea din ziua aceea. Această neprihănire este disponibilă prin ceea ce a făcut Cristos pentru mântuirea oamenilor. El, deși avea chipul lui Dumnezeu și era egal cu Dumnezeu, s-a dezbrăcat pe sine însuși, a luat chip de rob și s-a făcut asemenea oamenilor. Așa a luat asupra lui mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului și supunându-se morții, a învins-o prin înviere. Doar așa poate fi omul împăcat cu Dumnezeu și răscumpărat din robia păcatului. Tot ceea ce nu pot face oamenii prin propriile puteri slăbite și stricate de păcat, a făcut Dumnezeu la un preț foarte scump. Viața, moartea, și învierea lui Isus Cristos aduc în lume puterea lui Dumnezeu prin care el poate schimba pe oamenii dușmănoși în slujitori evlavioși.
Apoi, Dumnezeu vrea ca această neprihănire, care este disponibilă pentru toți oamenii, să fie primită ca un dar prin credință. Actul primirii acestui dar de la Dumnezeu este numit credință. Credința nu este un mod alternativ de a câștiga favorul lui Dumnezeu prin ceea ce facem. Dimpotrivă, credința este o admitere că nu putem câștiga darul lui Dumnezeu. Acest dar al lui Dumnezeu este disponibil numai datorită vieții, morții, și învierii lui Isus Cristos. Credința în Cristos Isus este atât o încredere în el, cât și o predare înaintea lui. Prin credință omul se alipește de Cristos și își mărturisește eșecul și promite ascultare deplină de el. Cristos devine astfel noul nostru Stăpân de care ascultăm cu toată inima.
Apostolul Pavel prețuiește acum cunoașterea lui Cristos mai mult decât orice. Pentru Cristos el a pierdut totul. Așa îl poate câștiga pe Cristos, cunoscând puterea învierii sale și părtășia suferințelor sale.
Dimensiunea ultimă a mântuirii este una eschatologică. Sfârșitul istoriei se îndreaptă spre Ziua Domnului, care este o zi a judecății. Pentru Apostolul Pavel această zi nu este o zi a spaimei și fricii, pentru că Cristos a luat asupra lui mânia și judecata lui Dumnezeu făcând posibil atât menținerea statutului de judecător drept al lui Dumnezeu, cât și achitarea omului păcătos (Rom. 3.24-26). Crucea lui Cristos este atât o descoperire a mâniei drepte a lui Dumnezeu împotriva păcatului, cât și o descoperire a dragostei, milei, harului, și iertării lui Dumnezeu prin care îi împacă pe oamenii păcătoși cu sine. Astfel, ziua lui Cristos este anticipată cu bucurie, pentru că este ziua în care îl așteptăm pe cel care este Domnul și Mântuitorul nostru.
Arătarea finală a lui Cristos aduce finalizarea lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Ce începe cu primirea unui statut drept înaintea lui Dumnezeu realizat prin prima venire a lui Cristos, prin viața, moartea, și învierea sa, este acum finalizat prin transformarea întregii noastre persoane la cea de a doua venire a lui Cristos, când el va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei sale. În cele din urmă mântuirea nu este doar o eliberare de sub puterea păcatului și a morții, ci și o schimbare de la smerenie și mortalitate la slavă și nemurire. Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos va face lucrul acesta prin puterea pe care o are de a-și supune toate lucrurile.
Aceasta este raportarea la viață și la slujire pe care o are Apostolul Pavel, și aceasta este ceea ce vrea el să ne însuflețească pe toți. Ceea ce vestește altora, este ceea ce trăiește el în fiecare zi.
blog comments powered by Disqus